BIFURCATII. Imbatrinesc si-mi pare rau

Nu, nu e vorba despre vechiul slagar, ci despre felul cum ma simt uneori cind merg la teatru si, mai ales, cind citesc sau ascult anumite cronici sau interviuri. Aflu din ele, de exemplu, ca nu se mai poate face teatru ca pe vremea lui Cehov, dar nici ca pe vremea lui Ciulei – vechi, vechi, prafuit –, aflu ca ne grabim (unde Dumnezeu? mai citeste cineva La lenteur?), ca e nevoie de un teatru direct, visceral (asta sa fie noutatea?), care sa vorbeasca tinerilor (de ce numai lor?, ma revolt instantaneu) pe limba lor (considerata, asa se vede, precara, frusta, vulgara, care spune repede lucrurilor pe nume, dar nimic in plus). De la un tinar regizor care se vrea in raspar cu orice canon, evident inzestrat si daruit cu mult har, aflu ca isi doreste sa se adreseze in continuare tinerilor, la care, neindoios, are mare priza, si sa „mutileze in continuare texte“. De ce, domnule Radu Afrim? De ce trebuie mutilat un text ca sa faci un spectacol bun? Si nu e vorba doar de a rearanja scene, eventual de a muta accente sau de a comprima/condensa, de a corecta posibile erori de scriitura care, sa spunem, potenteaza […]