Cind zeii nu mai calca printre oameni (II)

Plutarh Despre oracolele delfice Traducere de Adelina Piatkowski si Magda Mircea Editura Polirom, Iasi, 2004, 224 p. Om al noii ere romane (nascut dupa aproape doua secole de la disparitia ancestralei libertati elene), parcurgind, cu aceleasi drepturi ca si latinofonii, cariera onorurilor publice (cursus honorum) pina la dobindirea insemnelor consulare, pe care le-a detinut in anii 99 si 107 p. Chr., ajuns, spre amurgul demnitatilor vietii, si sacerdot la Delphoi („Delfi“), dupa 85 sau 90 p. Chr., Plutarh isi intoarce ochii de jur imprejurul marelui sanctuar apollinic si al templelor de peste tot, dar ce vede? Delasare si parasire; putina credinta sau necredinta. Nu-i mai vor (fiindca se descurca si singuri) oamenii pe zei, sau zeii nu le mai vorbesc, iar daca nici alte semne nu sint, inseamna ca ei nu (mai) sint? Eroii lui Homer dadeau mina cu zeii, se iubeau cu ei, ii puteau lovi si chiar umple de singe. in plina era de pax Romana, Pythia a ragusit de atita tacere. Ce se intimpla? Rodul framintarilor care il traverseaza, multi ani in sir, pe viitorul preot al lui Apollon delficul, inclusiv in aceia ai sacerdotiului, l-au reprezentat trei dialoguri, construite in spiritul si tehnica modelului platonician. Tema […]