Lectia din urma

Nu e usor sa vorbesti despre Domnul Profesor Mihai Nichita in numele foarte tinerei generatii de clasicisti care l-a cunoscut, l-a frecventat si l-a cultivat in anii din urma. Nu sintem foarte numerosi si, spre deosebire de generatiile succesive de studenti de dinaintea noastra, care au privilegiul comuniunii de evocare, marturia noastra poarta stigmatul particularului. – „Ultimii mohicani“ Totusi, o generoasa oferta de destin a facut sa ne impartasim din clipele pline ale unui spirit exemplar: cu o autoironie blinda, Maestrul obisnuia sa ne numeasca, si pe noi, si pe el, „ultimii mohicani“. Dar nu era, aceasta, expresia unei imputinari a misiunii, ci, dimpotriva, o invitatie nobila la navigatia secunda, in termeni marinaresti, strabaterea unei mari nemiscate sau potrivnice doar cu ajutorul ramelor, in termeni platonicieni, arcuirea spiritului in cautarea Binelui absolut. Am primit fiecare dintre noi invitatia, pentru ca aveam alaturi un expert psihagog, am consimtit in orb la injonctiunea prima a Profesorului, fiindca presimteam caderea solzilor de pe ochii nostri juvenili, am fost cuceriti de amplitudinea calatoriei, pentru ca metrul ei se scanda intr-un spatiu comprimat, de o proximitate „fara scapare“ si de o solitudine aproape monahala, privilegiu pe care generatiile de studenti de dinaintea noastra nu il […]