Gheorghe

Gheorghe. L-am cunoscut sau, mai bine zis, am auzit despre el imediat dupa ce am inceput sa studiez limba romana. Ca toti cei din generatia ’80, era o garantie ca Romania putea sa se trezeasca. Personal insa l-am cunoscut abia dupa ce tara se trezise. in 2001. A fost o surpriza. Scriitorul, publicistul, editorul, profesorul si teoreticianul literar s-a dovedit a fi un om extraordinar de modest, delicat… Mi-amintesc si-acum uimirea de-atunci. Nu am cunoscut pe nimeni care sa contrazica mai mult tipul – atit de raspindit in numeroase cercuri, probabil nu doar literare – al mentorului atotstiutor, al macho-ului intelectual. Mereu deschis fata de cel de-alaturi, permanent interesat de lume. Discutiile de neuitat pe care le purtam pina si in bucatarie, despre toate… Ca si atunci cind l-am vazut ultima oara, la jumatatea lui octombrie trecut. A ajuns la mine cu putin inainte de miezul noptii. Venea, ca de obicei, dupa cursurile tinute la Brasov. Voia sa-si ia ramas bun, eu urmind sa plec de la Bucuresti. Mi-a promis ca ne vom intilni anul urmator la Budapesta. Singura promisiune pe care nu a tinut-o. Prin disparitia lui, am pierdut o calauza in romanitate. O calauza de exceptie, care mai frecvent formula […]