FILM. Ofensiva de primăvară a Noului Cinema
Dialog cu Thomas CIULEI şi Magda MIHĂILESCU
- 15-05-2008
- Nr. 423
-
Valerian SAVA
- Arte
- 3 Comentarii
Dacă e luna mai, avem mai întîi Festivalul Filmului European, aflat în plină desfăşurare la Bucureşti, apoi programat în alte cîteva oraşe din ţară, şi sîntem în ajunul Festivalului de la Cannes, pe Coasta de Azur. Prefaţăm cele două evenimente, întrebîndu-ne cît de acasă la el se simte filmul românesc anul acesta, în ambele localităţi care e pulsul, dar şi problematica celor două competiţii. Şi nu uităm nici de ceea se oferă între timp – dacă se oferă ceva nou – publicului din ţară. Podul de flori – un unicat şi o provocare Nu ştiu dacă-ţi dai seama, dragă Thomas Ciulei, ce-ai făcut: te-ai autopropulsat brusc printre vîrfurile filmului românesc dintotdeauna, cu Podul de flori, văzut vineri seara în deschiderea ediţiei a XII-a a Festivalului Filmului European. Le spuneam, după proiecţie, lui Horia-Roman Patapievici şi Roxanei Călinescu – care au decis ca filmul dumitale să reprezinte România la acest festival (noroc că festivalul, fiind acum organizat de ICR, n-au mai glăsuit cu acest prilej Mihnea Gheorghiu de la UCIN sau Eugen Şerbănescu de la CNC) –, le spuneam că mi-ai reanimat emoţia trăită anul trecut la 4, 3, 2, în 2001 la Marfa şi banii şi, de fapt, doar […]
Pentru ca mi se pare semnificativ in vederea unei perspective mai nuantate asupra ierarhiilor perpetuate de festivaluri – cu referire la industriile nationale \’mici\’ si in special la noul cinema din Europa Centrala si de Est, redau un fragment din textul de deschidere al sectiunii \’Cinema of the New Europe\’ a publicatiei Sight &Sound [iunie 08]. Autor, Shane Danielsen, fost director artistic al Edinburgh Film Festival.
[cu referire la doi regizori cehi \’populari\’ dar cu minima vizibilitate internationala]
\”No Croisette berth for them. No red-carpet moments. […]
In this respect, some blame must be levelled at festival programmers. In perpertuating a very 1960s dialectic between arthouse and mainstream film-making – and by privileging the former – they ensure that a large percentage of domestic product goes unseen by anyone outside a nation\’s borders. Short of visiting the countries in question […] it\’s virtually impossible to draw a reasonably coherent picture of the health or otherwise of a local film culture, be it in Eastern Europe, Asia or Nigeria.
Festivals can make reputations, but their patronage can be deceptive. From the example of Cannes we might reasonably conclude that Alexander Sokurov is the most important living film-maker in Russia. In fact, most of his compatriots have little idea who he is, and couldn\’t care less … […]. Conceived, sponsored and sustained by the international festival circuit, they are export items for a small, select audience – no different, in commercial sense, to a luxury hand-bag, assembled in a swetshop in Lahore or Manila for a well-heeled few in Paris and New York.
Take this premise to its conclusion and it\’s by no means impossible that there are one or two indigenous film-makers out there, confined to their own countries and working in genres [thrillers, comedies, romances] considered insufficiently \’meaningful\’ for festival consumption, whom future generations may judge major figures, citing their inexplicable neglect as proof of the muddled priorities of our philistine age\”.
Dincolo de gustul personal si fara intentia de a face o plecaciune dlui Caranfil, trebuie spus ca domnia-sa a avut o pozitie asemanatoare in Cineuropa cu cineva saptamini in urma, referindu-se la \’cortina de fier\’ care desparte festivalurile de mainstream: nu [doar] o incercare de a-si \’apara\’ propriul tip de cinema ci o diagnoza a unui contextului festivalier international care, in majoritatea analizelor romanesti, ramine insuficient abordat.
Materialul este plin de informatii interesante pt cinefilul curios a afla ce se mai intimpla pe frontul luptei dintre vechiul si noul cinema. Pacat insa ca l-ati bagat pe Nae Caranfil in aceeasi oala cu de-alde Serbanescu&co, carora le este complet straina notiunea de competitie artistica si care sint maestri doar in sforarii. L-ati mai bagat pe Nae Caranfil si in oala curentului manelist din cinemaul autohton, care bate cu penibila insistentza pe la portzile festivalurilor europene. Eu sint un fan Cristi Puiu&Cristian Mungiu, dar am un deosebit respect si pt formula de cinema prin care Nae Caranfil coloreaza si asa destul de saraca/fragila noastra oferta cinematografica. Cer prea mult daca astept si de la domniile voastre acelasi respect? Cinemaul romanesc are nevoie de culoarea adusa de Nae Caranfil.
Draga Valerian, te informez ca „insistenta” mea de a concura la festivaluri nu s-a soldat exclusiv cu esecuri, asa cum pretinzi, ci – ca sa vezi! – si cu ceva „succesuri”; in speta selectionarea filmului, anul trecut, in competitia oficiala a festivalului de la Locarno – dupa cum sper ca stii, festival de categoria A (deci Venetia nu mai putea fi luata in calcul). In lipsa premiului care pare sa fie singurul argument ce legitimeaza un film in ochii tai, ti-as recomanda sa citesti cronicile aparute imediat dupa festival in Variety, Hollywood Reporter si Corriere della sera. Antipatia ta fata de tipul de cinema pe care il practic n-ar trebui sa te impiedice sa te informezi, macar, in ceea ce ma priveste – si sa-ti informezi corect si cititorii. In rest, fiecare cu razboaiele sale. Sper sincer ca acest comentariu sa nu ajunga, la rindul lui, material de polemica intr-unul din articolele tale viitoare.