ROMANUL LIMPOPO

Am citit LIMPOPO cu sufletul la gură – în sensul cel mai propriu, literal, nu figurat. Imagistic, s-ar putea exprima printr-un om cu un porumbel în gură. Pasărea simbolizează în mai toate culturile lumii, din timpuri imemoriale, sufletul. Ar fi poate exagerat să spun că am citit cartea cu „un struţ în gură“ – ar implica o mare doză de grotesc –, deşi poate n-ar fi cu totul nepotrivit obiectului cercetării mele. În franceză s-ar fi putut intitula „LE ROMAN DE LIMPOPO“ resuscitînd astfel cele două poeme epice medievale arhicunoscute, Roman de la rose şi Roman de Renard. LIMPOPO e un roman poetic. Poezia lui rezidă în structură, în reîntoarcerea gîndurilor, situaţiilor, momentelor, prin care ele şi capătă semnificaţie. Rezidă în VERSUM. E un poem romanesc, asemănător acestei păsări uriaşe, STRUŢUL.   Domnişoara-struţ LIMPOPO, eroina cărţii, îşi propune să se elibereze din captivitatea absolută impusă de un materialism extrem, în condiţiile recapitalizării brutale a unei Părţi de Lume, cu toate mizeriile şi magnificenţele sale, cu producţia de surogate, dizolvarea în masă, globalizarea, consumismul, consumismul, comunismul – pardon, a fost o inadvertenţă datorată înfăţişării exterioare a cuvintelor. Oare ambiţia aceasta, cel puţin bizară, nu-i vine cumva din bulversarea pe care a […]