Restitutio Benjamin Fondane. Baudelaire şi experienţa abisului (II)

„Infinitul (apeiron) înseamnă Greşeala“, spuneau pitagoricienii, dacă ar trebui să-l credem pe Aristotel, care îi citează în Etica Nicomahică (cartea a II-a, 6, 14). Ar fi prea mult să încercăm aici chiar şi numai un scurt comentariu al acestei enigmatice gîndiri în care pitagoricienii, deschizătorii acestei Mathesis Universalis ce avea să reducă întreg creatul la cantitate şi la număr, şi-au revărsat înţelepciunea. Să fi fost ea, oare, solidară cu această altă gîndire grecească pe care sîntem îndreptăţiţi să i-o acordăm lui Anaximandru, anume că principiul tuturor lucrurilor este infinitul şi tocmai ceea ce le dă naştere reprezintă cauza distrugerii lor, manifestarea acestora nefiind decît o lipsă de pietate faţă de fiinţa pură? Este mai mult decît probabil, deşi cu un temei filologic cam incert. Dar filozofia greacă, întocmai precum gîndirea indiană, nu s-a exprimat niciodată limpede asupra acestui punct; ea îşi avea „tainele“ proprii, pe care le păstra doar pentru iniţiaţii săi; iar această gîndire se numără şi astăzi printre tainele pe care detesta să le împărtăşească clar publicului de negeometri căruia, după cum ştim, accesul la înţelepciune îi era interzis. Doar în cuvinte voalate se spunea că însăşi viaţa este o cutezanţă, o greşeală, o lipsă de pietate, şi […]