Despre lungul nasului, la furnici

S-a dus încă un Turneu final. Ce era de jucat s-a jucat, ce era de spus s-a spus. Aşa că: gata, destul, time-out! Pauză cu fotbalul, mai ales că vine Olimpiada. Numai că ar mai fi, totuşi, ceva de comentat. Ştiţi bine ce, chiar dacă nu vreţi să recunoaşteţi. E o constatare, care duce la o întrebare, care nu duce nicăieri – după cum ne-a sugerat, magistral, Cristi Chivu. Constatarea, altfel uşor de făcut, e că s-a dus încă un turneu final pe care nu l-am cîştigat. Întrebarea fiind: „Pînă cînd?“. Răspunsul scurt: pînă Joi, cea de după Miercurea Ciuc. Răspunsul lung cere, după cum îi spune şi numele, ceva mai mult spaţiu. Şi nu exclude neapărat concluzia că, în fotbal, Miercurea Ciuc poate fi o zi a săptămînii.   Călcătura destinului   Esenţa de pînă acum a fotbalului românesc rămîne încapsulată, aproape ermetic, într-un meci al Naţionalei din 1975, jucat de Ziua Copilului. Meci după care mulţi au simţit că dau în mintea copiilor. Pentru o înţelegere corectă, să reamintim contextul. Trăgeam să ne calificăm la Euro ’76, în grupă cu Spania, Scoţia şi Danemarca. Echipa de bază: Răducanu-Cheran, Sătmăreanu II, Gabriel Sandu, Anghelini-Dinu, Dumitru, Dobrin-Crişan, Dudu Georgescu, Lucescu. […]