Femeia cu o corabie pe creştet

Pînă ce la rîul cel mare-al Egiptului, apă din ceruri trimisă, o să te-ntorci… Odysseia IV, 477   Tocmai terminam şcoala primară, cînd un nume geografic a venit să mă tulbure ca un lucru insuportabil de familiar. Şi apoi, cu o necesitate matematică, au început să se ivească rînd pe rînd indiciile care decriptau denumirea. Mai întîi, au fost visele care m-au purtat într-o cetate multicoloră, plină de lume, cu străzi largi, unde se vorbeau numeroase limbi. Mă şi vedeam – o figură nespus de suplă, foarte vaporoasă, asemenea unei linii imaginare, pierzîndu-mă dincolo de orizont şi rugîndu-mă apoi unui zeu necunoscut, anonim în pîcla somnului, dar al cărui nume am ajuns în cele din urmă să-l cunosc: se numea Serapis. Chinuită pe-atunci de o cruntă adolescenţă, îmi plăcea să bîntui prin pieţele publice, nu pentru a face cumpărături, ci pentru a vedea mulţimea felurită şi pestriţă, care îmi aducea aminte de figurile din somn. În clipa aceea, mă apuca dorul după ecumenismul strămoşului meu Alexandru cel Mare, voiam să văd străini, să aud vorbindu-se alte limbi, să am în casă mici suveniruri din toate ţările lumii. Îmi imaginam piaţa din cartierul meu ca pe o micrografie a cetăţii din […]