Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
„Eu reprezint România“, dar România nu ne reprezintă pe noi
- 28-08-2008
- Nr. 438
-
Cristian CERCEL
- Actualitate
- 14 Comentarii
Performance-ul „Eu reprezint România“, care a avut loc joi, 21 august, la terasa Green Hours, a reprezentat un răspuns al colectivului tangaProject la deja (prea) faimosul scandal al poneiului roz expus la ICR New York în cadrul expoziţiei Freedom for Lazy People. Echipa evenimentului a fost reprezentată de: Vera Ion, Ioana Păun, David Schwartz, Andrei Ioniţă, Andreea Eşanu, Alex Fifea, Cristina Gavruş, Monica Marinescu, Sînziana Nicola, Sorin Poamă, Gabriel Sandu, Andrei Şerban. Acţiunea s-a vrut a fi una de solidarizare cu Cristian Neagoe, pentru că, în cuvintele celor din tangaProject, „ce s-a întîmplat cu Cristi Neagoe ne priveşte pe TOŢI cei care sîntem tineri şi încercăm să trăim printre dinozaurii din România“. Generaţia reprezentată, fie şi doar parţial, prin acţiunea care a avut loc la Green Hours este „generaţia care a văzut revoluţia live la o vîrstă la care oamenii nu pot fi minţiţi“. Vîrsta aia a trecut, generaţia a crescut, dar unele lucruri, totuşi, nu s-au schimbat. Ca urmare a întregului scandal legat de micuţa cabalină rozalie expusă la ICR New York, echipa tangaProject a organizat, pe terasa de la Green Hours, un event (un contra-eveniment, dacă vreţi…), plecînd de la o premisă justă şi autosuficientă: „Pentru că […]
Personajul care a lansat acuza perturbatoare si ridicola de antisemitism la adresa manifestarii de la NY pare sa fi obsedat si da semne (scrierea cu majuscule si afirmatia ca ASISTAM LA UN ATAC TERORIST AL IDEOLOGIEI ISLAMICE, URMARIND BATJOCORIREA AMERICII SI A ISRAELULUI) care ma fac sa risc un diagnostic : simptome de paranoia. Coerenta si aparenta logica nu sunt excluse.
Care traditie? Industria artistica a lumii a treia și contrafacerile
Cristian Cercel scrie într-un comentariu : „pentru că îmi place să cred că cei care au realizat acest performance ar fi putut să arate mai bine şi mai elocvent că de la bâtele propriu-zise ale minerilor am ajuns, iată, la bâtele incompetenţei unor indivizi (prezenţi în mass-media şi în politic) care visează Tradiţie, Istorie şi Patrie – iar asta vine mereu la pachet cu intoleranţă, autoritarism, conservatorism, închistare.„
Cred că în această frază este exprimată o prejudecată. Existența unei prejudecăți de acest gen, chiar dacă este banală la un tânăr, nu e prea încurajatoare pentru spiritul critic al unor mai tineril confrați. Fiindcă supușenia la modă nu este semnul unei gândiri libere și critice, cum nici calcul lingivstic sau artistic nu sunt semne de orginalitate și (post)modernitate. Lipsa discernământului, adică posibilitatea și capacitea de a distinge iarba de găinaț, deși ambele sunt verzi, mi se pare întristătoare. Cristian Cercel pare să disprețuiască tradiția, istoria și patria, probabil fară să le cunoască suficient și mai ales din convingerea că singurii prețuitori ai acestor valori ar fi personajele care au recurs la argumente inadecvate pentru a critica conducerea ICR prin ricoșeu, ca la biliard, lovind cu false și firave argumente prezențele artistice de la centrul cultural newyorkez.
Toată discuția a alunecat spre inesențial. Nu e vorba de reinstaurarea cenzurii chiar dacă unele intervenții din presă și parlament poartă acestă dorință, semn în frunte, coarne de încornorați. Nu e vorba să ne cutremurăm de indignare că un funcționar al ICR scrie literatură, o literatură de adolescent care descoperă formele variate ale erotismului. E vorba de a diferenția imitația de orginalitate, performanța de performance, să zicem din joacă. Dacă e să mă cutremur de tristețe o voi face mai degrabă constatând cât de săracă este imaginația artiștilor prezenți în aceste spectacol și cât de mică auto-exigența lor culturală. Mă supără anglicismele -preluate din comoditate, lene spirituală și din supușenie- oriunde și de oricine ar fi utilizate, inclusiv pentru a numi produse și situații care fie că au echivalente românești, fie că pot fi create printr-un mic efort lingvistic, în spiritul limbii române, pe baze latine, declinabile și conjugabile.
NU am nevoie să văd expoziția la fața locului. Fiindcă am văzut genul. Restul sunt variațiuni. Am mai scris-o, marea tristețe este micimea mizei. Nu doar ce exportăm poate fi discutat ci și ce cred acesti artisti că poate sau trebuie să exprime poziția lor în societatea românească si în satul mondial.
A intra în normalitate, în acest context, nu înseamnă a avea și noi faliții noștri. Istoria asta îmi aduce aminte de un ziarist francez tâmpit, care ajuns la București, și discutând cu niște bucureșteni francofoni, scrisese în reportajul său că toți românii vorbesc franțuzește. Același sau altul, nu are importanță, înșira semnele intrării în normalitate ale României după 1989, într-un soi de inventar pe două coloane. In Franța sunt prostituate, drogați și mai multe partide. E la fel și în România. Deci România a intrat în normalitate.
Exportând copii și cópii, artefacte contrafăcute, procedăm ca toată industria lumii a treia care reproduce fără licență ceasuri de marcă, chiloți de marcă, indivizi de marcă. Industria imitației sud-orientale aduce măcar venituri cuiva. Ce venituri materiale sau spirituale aduc aceste imitații și cui?
Dan Culcer
Ma întrebaţi cînd s-a produs pierderea mizei şi în ce a constat ea exact. Aşa cum am precizat deja, consider că articolul lui Vlad Morariu surprinde foarte bine deficienţele performance-ului care a avut loc în Green Hours (http://agenda.liternet.ro/articol/7531/Vlad-Morariu/Tanga-Project-in-Green-Hours-despre-Freedom-for-Lazy-People.html).
Să fac totuşi nişte precizări, care pe alocuri reiau ceea ce spune şi Morariu: miza s-a pierdut, o dată, prin plasarea spectacolului în spaţiul Green Hours, acolo unde avea tot potenţialul să se transforme mai degrabă într-o bere de băut cu prietenii (noi între ai noştri) decît într-un răspuns propriu-zis la scandalul generat de Bădin, Gâdea & co. Trecînd peste acest aspect, de la un punct încolo totul a devenit foarte previzibil. Recitarea comentariilor de pe blogul lui Bădin, imbecile şi pierdute în trecut fără doar şi poate, avea totuşi darul de a plictisi, mai ales că impresia mea (poate mă înşel, dar n-aş crede) era că cei prezenţi acolo le cunoşteau deja prea bine. Consider forţată referirea la mineriade. De unde şi pînă unde? Da, există nişte fire care îi leagă pe susţinătorii ideologiei naţional-comuniste şi pe cei fericiţi că au venit minerii să facă ordine în Bucureşti de cei care au criticat poneiul şi a lui zvastică pe crupă, dar aceste legături ar trebui explicate. Mineriadele sunt obscene, Freedom for Lazy People nu. Şi ce-i cu asta?
În plus, poziţionarea ideologică a celor care manifestau în Piaţa Universităţii şi care tindeau să rostească în genunchi, în cor, Tatăl nostru nu prea îmi pare a fi în consonanţă cu poziţionarea ideatică a celor care au realizat performance-ul din Green Hours. Ca să reiau o idee a lui V. Morariu, legătura dintre comunism, mineriade şi critica expoziţiei de la ICR NY ar fi trebuit demonstrată şi nu considerată o premisă cunoscută de toată lumea.
Citind comunicatul care a precedat evenimentul din Green Hours, am rămas cu senzaţia că miza este tocmai prezentarea acestei legături: punerea punctului pe i, dacă vreţi. Miza s-a pierdut pentru că spectacolul din Green nu a pus punctul pe i, ci s-a învîrtit cumva în cerc: „uite cît de idioţi şi cît de frustraţi sunt ăştia care îl critică pe Neagoe”, „uite cît de obscene erau mineriadele”. Just! Ceea ce a scăpat performance-ului a fost cum s-a ajuns de la una la alta. Şi tocmai de asta mi s-a părut un spectacol realizat „abrupt” şi „în pripă” – pentru că îmi place să cred că cei care au realizat acest performance ar fi putut să arate mai bine şi mai elocvent că de la bâtele propriu-zise ale minerilor am ajuns, iată, la bâtele incompetenţei unor indivizi (prezenţi în mass-media şi în politic) care visează Tradiţie, Istorie şi Patrie – iar asta vine mereu la pachet cu intoleranţă, autoritarism, conservatorism, închistare. Pun deficienţele performance-ului din Green pe seama grabei cu care a fost realizat, dat fiind că se impunea o reacţie rapidă.
Cât despre „specificările generaţioniste”, acolo, da, e loc de mult mai multe explicaţii şi poate că termenul „generaţie” nu e chiar cel mai bine ales (nu sunt însă de acord nici cu „serii şi grupuri”, cum spune Paul Cernat). Dar, după cum am spus, descrierea în cauză era voit simplificatorie – despre grupuri, serii, generaţii, afiliaţii, afinităţi ş.a.m.d. se poate vorbi extrem de mult şi e, mai mult ca sigur, loc de o dezbatere mult mai amplă.
Domnule Cercel, vad ca reusesti sa scrii ditirambe la fel de „sclipitoare” la adresa acestei tinere generatzii (dupa generatziile noastre „pierdute” iata ca bate la poarta istoriei, cu bocancii, noua generatzie, ratata din nastere), cum unii dintre coetanii mei le scriau pentru Ceausesti si ai lor: „o generaţie tînără, dezinvoltă, gata să ia peste picior falsele pudori şi falsele valori promovate de nişte indivizi ancoraţi mental într-o lume pe care nu o vrem a fi a noastră; o generaţie ancorată în naţional-comunism, visînd cu ochii deschişi la Tradiţie, Istorie şi Patrie şi suspinînd după vremurile în care ei decideau ce e Tradiţia, care e Istoria şi cine are dreptul să fie iubit de Patrie şi o generaţie conservatoare, clădită pe mitul „rezistenţei prin cultură“ (cultura înaltă, desigur, cea care începe cu Platon şi se termină cu Noica) şi făcînd caz de un anticomunism mai degrabă declamatoriu”! Ceea ce nu reusesti este sa ma convingi ca un HRP, M. Mihaes, madam Sut(eu), Cristian Neagoe, Draghincescu etc., ejusdem farinae, adulatori ai unor diverse forme de subcultura… româneasca (?!!), ar avea ceva mai multa valoare pentru cultura româna decât Platon, sau „scheletul din debaraua noastra”, Eminescu, sau Blaga sau Noica!!! Cultura ROMÂNA, pe care d-nii si d-nele astea post-decembriste (mici utecisti, mai ‘nainte) sunt obligatzi statutar sa o promoveze în lume! Ca zacusca si tanga… puite din capul domniilor voastre sunt la fel de valoroase ca un Brâncusi! Ajunge, de fapt, mi-e sila de mine când pun alaturi numele mari ale culturii ROMÂNESTI lânga demi-culturalizatii dvs., bietzi Paturici de era noua!
Se poate vorbi de „generatzii” într-o populatzie bulversata si faramitzata oricum pâna la irecognoscibilitate, în care mai functioneaza doar mentalitatea materialist-mercantilista, post-marxista, deci redusa la stadiul capitalismului preistoric?!! În care „modelele” sunt maimutzoii de tip alfa si beta, cu gangurile aferente?!! În care a mai ramas de ales între nesimtzirea lacoma a „vechilor” alfa (Paunescu, Vadim Tudor, Iliescu, Vacaroiu, N. Manolescu, Alex Stefanescu, cu „modelele” lor de gândirea) si nesimtzirea la fel de lacoma a „noilor” alfa (progeniturile si inventziile unor alfa la fel de vechi ca ai mentzionatzi mai sus), Patapievici, Liiceanu, Plesu?!! În afara de gasti, bande si coterii societatea asta asociala mostenita de România dupa 60 de ani sub comunistii cu fatza inumana si sub comunistii cu mutre sulemenite din ’89 pâna acum, doar Ceausestii au platit relele facute, ailaltzi stau bine-mersi si se-mbuiba din bani publici) nu este capabila sa scoata nimic altceva… Consecintzele: contribuabilul român plateste acum hachitzele si fumurile presupus artistice ale lui HRP & Co., asa cum înainte a platit hachitzele si fumurile unor prolet-cultisti, realisti-socialisti si-altzi utecisti a la Paunescu & Vadim & Co. Din pacate, pentru a reliefa toate aspectele magariei si gainariilor, ar fi necesar un Raport mai gros decât raportul Tismaneanu…
Ah: apropos de reportul veche/noua generatzie: „E unul care cânta mai bin decât mine? / Cu-atât mai bine tzarii si lui cu-atât mai bine…” E drept, se exprima UN SUFLET DE BOIER despre un CREATOR DE GENIU! Alta optica decât la Patapievici, Cartarescu, Etc-escu, geniile astea post-decembriste, umflate de pompele proprii si-ale gastii de maimutzei beta, gamma, deta…
domnule cercel, incercati sa sustineti cu argumente clare verdicte de genul fals sau pierdere a mizei…
cind s-a produs aceasta pierdere a mizei in timpul performance-ului si in ce consta ea exact?
sinteti inexact si analizati mai degraba contextul politic decit performance-ul si atitudinea reactiva pe care a avut-o la un eveniment ca cel expozitional
amestecati multe zone fara sa fiti limpede in analiza performance-ului de la green
va pierdeti in specificari generationiste care nu puncteaza exact unde vreti sa ajungeti
ce v-a nemultumit in constructie si structura performance-ului?
ce inseamna abrupt in conditiile in care era un eveniment reactie directa la un alt eveniment?
ce inseamna confectionata si ambalata poate in pripa? e in pripa sau nu?
n-am inteles exact pozitia dumneavoastra si ii lipsesc argumentele
M-as bucura ca la un moment dat aceste idei sa fie discutate de critici, pentru ca ei au mai multe informatii si necesara viziune. Aici e nevoie de competenta si de spirit de sinteza. Daca Observatorul cultural ar realiza vreodata un astfel de grupaj de texte pe tema (in)existentei asa-ziselor generatii literare, l-as citi cu interes. Cred ca toate constructiile propuse pana acum, cel putin despre \”generatia 2000\” sau despre proza din colectia Ego. Proza – nu au fost convingatoare. Avem norocul de a vedea un moment literar de oarecare varietate, si cred ca incercarile de sistematizare nu se pot realiza de-a lungul \”generatiilor\”, ci eventual pe baza unor filiatii literare si a evolutiei istoriei unor idei literare. Ma opresc aici – nu e specialitatea mea…
de acord, domnule dan culcer. e vorba de „serii si grupuri”, nu de „generatii”. e foarte important ce spuneti, aviz promotorilor (interesati) de facile etichete generationiste!
circul asta cu bani de la buget e total eronat. banii de la buget sunt bani pe care ii platesc deja si eu de un an de zile, sunt bani pe care parintii mei i-au platit in fiecare luna timp de treizeci de ani, iar daca e sa calculam sumele, cred ca s-ar ajunge la concluzia ca acei bani de la buget folositi pentru actiuni ale artistilor independenti sunt integral suportati de contribuita acestora si a familiilor acestora. trebuie sa existe bani de la buget pentru toata lumea, problema e cu intitutiile de cultura mamut din romania care folosesc acesti bani de la buget pentru a crea niste evenimente care nu reprezinta si intereseaza pe nimeni.
cititorii sunt peste tot, si se întîlnesc cînd nu te asteptI. Din State si pîna la Marea Neagra, ca tot e subiectul la moda. Multumesc pentru acord. Poate ne înhamam amândoi, dumneta cu tinerii eu cu si mai tineri bâtrâni si propunem subiectul redactiei. Fratia transgenerationala. Ce zici, dle Bogdan Suceavă?
Observatia aceasta e foarte importanta si cred ca aveti dreptate, o dezbatere pe tema asta nu ar fi inutila. Ca sa se termine odata cu abstractiunea despre „generatii”. In ultima vreme m-am vazut nevoit sa explic ca nu exista o singura generatie literara dupa 2000 (pentru a limita discutia numai la literatura), care si-a gasit expresia in nu-stiu-care colectie a unei anumite edituri. Ei bine, nu e vorba de un bloc, de o interventie unitara masiva, iar aceasta reprezentare nu e altceva decat cel mult o strategie de marketing (din care eu consider ca am de pierdut; si nu numai eu). Fiecare dintre noi e responsabil pentru propria imagine. Fiecare artist e singur, e vorba de lucrari individuale si nu despre un monolit cuprins in conceptul de generatie.
da, fara bani de la buget.
altfel, doamne fereste, poate urmatoarea teapa va avea un cartof mai mic in varf.
Cred ca ar fi interesant sa faceti în publicatia dv. o dezbatere pe aceasta tema a generatiei. Din constatarile mele, in vreo trei decenii de activitate scriitoriceasca si ziaristica, reiese ca grupurile, de preferinta formate din cenaclisti sau clubisti bucuresteni (multi filologi), isi aroga, fara delegatie, dreptul de a vorbi in numele generatiei. Acest imperialism de minigrup este inaceptabil. Nu a exista o generatie de la 1927, ci grupuri, Criterion fiind unul dintre ele, cel mai vizibil.
Nici generatia 60, 80, 90, 2000 etc ci grupurile din jurul unor scritori considerati importanti la un moment si promovati de colegii si amicii lor drept lideri : Nicolae Labis, Nichita Stanescu. Vedeti, pe aceasta tema, memoralistica lui N. Breban. Mai ales in poezie nerabdarea si dorintele expansioniste ale unora servesc drept pretexte pentru declararea aparitiei unor noi si mai noi generati (în toate sectoaele productiei artistice)i. Toate astea sunt demult ridicole pentru mine. Am putea demonstra, împreuna, ca de fapt asa si este sau ca ma insel profund si nu inteleg ca ne aflam intr-o cultura unde fiecare deceniu corespunde unei înnoiri si ca „batrânii” nu reusesc niciodata sa fie generosi si solidari cu mai tinerii confrati. Nu cred ca este asa, dar poate dezbaterea va produce nu doar afirmatii ci si argumente. In fine, ma întreb de ce e nevoie sa se „fabrice” ce au facut altii deja, dupa principiul reproducerii de „faliti” locali care se exporta ca sa-si caute stramosii afirmând ca la inceput a fost gaina si nu oul, sau invers? De ce street-art a la roumaine? Cui se adreseaza asa ceva? Celor câtiva care stiu ca exista asa ceva sau celor care vor striga, naivi, cum faceau ziaristii francezi ajunsi in ianuarie 1990 la Bucurest: extraordinar, la Bucuresti toti vorbesc franceza, neobservând ca la Bucuresti se producea o selectie naturala, interlocutorii lor erau doar cei ce vorbeau franceza de balta si de Dâmbovita iar nu anglofonii adevarati bucuresteni.
Pentru propusa dezbatere asteptam si provincia, care are poate si ea generatii de impus, sau grupuri tot atât de consistente si productive, cu personalitati constituite si scrieri originale, fara modele la moda ajunse la noi la trei sau cinci decenii distanta.
Ok. Bravo ei! Dar sa se reprezinte fara bani de la buget!