Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Puncte din oficiu pentru literatura română tînără (II)
- 04-09-2008
- Nr. 439
-
Paul CERNAT
- Literatură
- 18 Comentarii
Vorbind despre cvasi-absenţa marilor teme şi a marilor mize în proza ultimelor noastre promoţii, am în vedere nu „temele“ ca atare (indiferente în sine, ca şi subiectele care le încorporează), ci forţa narativă, complexitatea compoziţională şi anvergura abordării unor experienţe majore. Totuşi, oricît am dizerta despre faptul că nu există teme majore şi teme minore în sine, o ficţiune excelentă doar despre nodul de la cravată nu va avea niciodată o putere de a impresiona comparabilă cu o proză excelentă despre „condiţia umană“, dar atentă şi la nodul de la cravată. Proza adevărată e imagine vie, plurală, dinamică a umanului în istorie (chiar într-o istorie pur imaginară), solicitînd o viziune pe măsură şi o capacitate de a controla datele respectivei lumi ficţionale pînă la ultimul detaliu. Ea nu poate exista în absenţa unor personaje pregnante, a unei viziuni şi a unei problematici pe măsură, oricît de bine ar fi scrisă. Şi viceversa: dacă e prost scrisă, degeaba mai discutăm. La autori de peste 50 de ani precum Radu Aldulescu, Petru Cimpoeşu, Horia Ursu, Dan Stanca ş.a. „criza prozei“ nu e acut sesizabilă şi pentru faptul că, dincolo de talent, vocaţie, etc. 1) aceşti scriitori s-au format într-o societate în […]
In legatura cu postarea dvs de miercuri, 10 septembrie: Aveti dreptate, nu imi pot imagina literatura profunda in absenta constructiei unor lumi si personaje bine definite si coerente. Nu am afirmat niciodata contrariul, ba mai mult, sper ca gusturile sa nu evolueze vreodata in directia aceea. Eu inteleg profunzimea literara astfel: reducerea unei lumi la esente, la principiile care o genereaza, la gestul ultim, cuprinzator. Asa cum, de pilda, lumea Bucurestilor e un Isarlak in care legea auto-suficientei pare a fi pricipiul dominant, demn de marcat in italice. Alternativa ar fi o literatura care cade in anecdotic, care bate campii, care relateaza cu pretiozitate chestiuni neimportante, marginale. Cred ca daca nu ai ce spune, e mai bine sa taci, in literatura, cel putin (probabil e altfel decat in amor). Am scris cu mai multe ocazii despre asta (si nu as dori sa-mi dau mai multa importanta decat ar fi cazul, postand aici referintele). Am vrut doar sa inlatur vreo eventuala ambiguitate.
Prietene,
ai dreptate si n-ai. Ai dreptate pentru ca ceea ce spui tu suna logic iar articolul in sine e exceptional pentru ca pune o problema reala, nu pedaleaza pe coclauri. Pentru asta, aplauze.
Nu ai chiar asa de multa dreptate pentru ca:
1. Literatura nu a murit, traieste in film, traieste pe net, o s-o descoperim in multe medii. Arata altfel, e greu de recunoscut pt ca e „confinata” cu altele, dar traieste si-si face treaba pt care aparut.
2. oamenii care o fac sint alta specie. Balzac sau Horatiu nu aveau altceva de facut. In plus, nu pierdeau atita timp cit pierdem noi cu TV, cu net si cu alte lucruri marunte, dar care fac parte din viata „as we know it”.
3. 20% din ce se putea spune s-a spus. (e o estimare contabila, dar s-au spus exact aia 20% de la nivelul solului, unde e atmosfera respirabila. Asa cum 20% din titsei e scos la suprafata, pt restul e munca drakului.
asa ca hai sa cerem cit se poate cere. Sa fim, carevasazica, rezonabili.
Se poate?
Draga Paul,
daca asta ai inteles tu din tot ce-am spus, insemna ca toata discutia n-a avut alt sens decit sa faca putin trafic pentru Observator Cultural.
… pentru dl Bogdan Suceava in special.
Care este rostul literarurii de fictiune in lipsa porfunzimii, in lipsa conturarii unor lumi si caractere? Mai acopera in acest caz conceptul vreo realitate?
„Personal, am susţinut postmodernismul şi „minimalismul“ cîtă vreme mi s-au părut productive şi, într-un anume sens, aducătoare de prospeţime novatoare.”
Probabil ca am sperat mult timp in zadar ca cineva sa spuna lucrurilor pe lume si asa se justifica iesirea mea din inertie pentru a va aplauda.
Oricum, orice facem ajungem la aceeasi concluzie: fara romane care construiesc caractere si lumi, in ciuda structurarii rafinate, limbajului si inteligentului bricolaj, doar ne amagim ca facem literatura. Si adevarul trist e ca nu „se construieste”, iar singura explicatie pare a fi un vacuum de existenta de care se fac vinovati tocmai scriitorii.
Situatia poeziei mi se pare, foarte cinstit, mult mai trista. Macar, prin datul ei, proza se salveaza stand in vecinatatea informativului, barfei, povestii, anecdotei… Asa se face ca, oricat de proasta, e citita inca, si asta pana la capat.
Poezia e doar abandonata. Imi amintesc o conversatie ilara cu o poeta importanta a momentului, care, atunci cand, rautacios, fireste, ii raportam ca studentii mei nu citesc/ nu recepteaza niciunul dintre colegii ei de generatie, a avut un moment de perplexitate in care nu putea decat ingaima: ” Dar noi pentru ei scriem asa etc. etc.”.
Rupere de traditei, rupere de realitate si rupere de public. Se poate … „marşa” pe ideea asta, doar-doar s-o trezi vreunul dintre ei la realitate si va abandona moda pentru si metoda pentru a construi.
draga teo,
e problema ta daca te-au marcat atit de mult lucrarile de control din liceu incit ai ajuns \”sa arunci si copilul din copaie odata cu apa murdara\”, asta asa, ca sa raminem la infantzi. n-ai decit sa ii arunci, din acest motiv, la trash si pe sadoveanu (recitatorul de sara pi deal) si alti sfatosi kitsch, pasunisti si ceausizati. eu, unul, prefer sa-mi depasesc traumele din perioada aceea si sa ma detasez, cit de cit, de ele, nu prin glumite acide, ci printr-un efort de intelegere. nu, opera nu e doar forma si scriitura, asta e o \”chestie\” formalista foarte draga militantilor postmoderni de care te lasi, uneori, vorbit fara sa problematizezi prea mult, cum fac eu cu clasicii, probabil. opera e si semnificatie, poate chiar sens, chiar daca acestea sint generate de si prin forma sau scriitura. dau mereu exemplul lui tolstoi, telenovelistul tau de secol XIX, care azi ar suna melodramatic (unde-am mai auzit asta?). multi dintre, da, marii scriitori scriu prost dupa criteriile tale artizanale, demne altminteri de toata consideratia. e o problema de optiune si de gust, fireasca la un scriitor prin natura lui mai idiosincratic, mai dispus sa reduca ce e bun la ce-i place sau la ce seamana cu propria formula. apropo de \”scapari\” in textele de proza, exista multe si unde nu te-astepti. uite, la elif shafak, in bastarda… sint o gramada de gafe cronologice. ca sa nu mai spun de orbitor III, unde elena ceausescu apare ca \”olteanca rea si proasta din pitesti\”. dar sa nu bagatelizam probleme totusi serioase cu chitibuserii de efect. cit priveste perioada de stabilitate din anii 60, e o problema de interpretare. dupa unii, era o perioada de avint dupa glaciatiunea anilor 50. iar dupa altii, proza anilor `90 e o proza a stabilizarii postmodernismului fictional. ah, perspectivismul asta…
cit despre parerea ta despre dostoievski, ea e desigur legitima. sper ca nu-ti faci iluzii in privinta eventualelor analogii valorice pe care unii, mai malitiosi, le-ar putea face intre tine si nabokov. care, intre noi fie vorba, desi scrie mai \”bine\” si era un mare cititor, era mult mai slab decit batrinul fedea… si nathalie sarraute, saraca, il caina pe dostoievski ca n-a avut stiinta de tehnicile noului roman francez. eu, unul, ma pot lipsi de \”complexitatile\” nouveau roman oricind, ca simplu cititor. de dostoievski, nu – si nu doar ca simplu cititor. observ din pacate ca, desi ceri de la altii demonstratii de matematician in literatura (nu te stiam fan al lui mihalache dragomirescu), folosesti din plin sofisme si, eufemistic spus, \”ironii artistice\”. oare anii 20-30 nu au fost ani de schimbari radicale, ca si anii 90/`2000? pe atunci, ralea se intreba de ce nu avem roman, acum problema se pune altfel. de ce incepem sa nu mai avem? stai linistit, nu sint atit de paranoic pt. a ma compara cu ralea… ii las pe altii sa se compare cu cine vor, pe raspunderea lor.
uitam de Craii… care, mdeh, nu a fost considerat de la inceput mare roman, dar a fost considerat de la inceput o mare carte. iar ultima vreme incepe, tare ma tem, de prin anii `60.
ai dreptate, din pacate, diminueaza si lectura critica, interpretativa. eu sint constient de asta. dar acesta nu se vrea a fi un articol de „sinteza postanalitica”. nu e nici un studiu. e doar un articol de opinie si o constatare personala pe baza lecturii unei bune parti a productiei literare de dupa 2000, scrise in deplina libertate. pun, e adevarat, mai mult pret pe bunul simt decit pe demonii teoriei – sa m-auda compagnon!
ma opresc aici, pt. ca nu am pretentia sa te conving. dupa mine, obiectivitate inseamna sa recunosti, din cind in cind despre cutare: nu imi place, ma enerveaza, dar e mai bun decit \”ai nostri\”.
stiu ca textualismul a abolit granitele dintre genuri, dar nu crezi ca vorbesti mai mult din perspectiva unui „poet” decit a unui romancier?
Domnule Cernat sunt de acord cu referintele critice pe care le „implementati” intr-un mod sau altul asa zisei tinerei generatii.Sunt departe de a incerca sa polemizez intr-un fel sau altul cu parerile dumneavoastra.Cu toate acestea imi permit sa intervin precizand faptul ca alaturi de scriitorii inserati aici cu aplomb cam cazut mai sunt si altii.Acestia chiar reusesc sa scrie,iar operele lor dau inca de la inceput acea savoare pe care o simti atunci cand citesti o capodopera.Este de ajuns sa-l citez pe Sorin Cerin cu a lui „Trilogia Destiny”,proza fantastica ce e drept sau pe Rodica Bretin.Avem mari prozatori doar ca acestia nu sunt adulati de asa zisa critica care nu vede decat ceea ce doreste.Am citit pana in prezent atatea si atatea carti,poate biblioteci intregi dar „Trilogia Destiny” mi s-a parut a fi o capodopera careia nu i s-a facut indeajuns de multa critica din motive total neelucidate mie.Mai sunt si alte carti ale unor scriitori despre care se vorbeste mult mai rar.Parerea mea este sa nu asociem valoarea unui scriitor cu viata sa.Secolele trecute au demonstrat cu prisosinta,ca nu scriitorii adulati pe moment de critica au fost cei care au razbit in nemurire.
Cu tot respectul,
prof.dr.Magda Aldulescu Onisoru
Draga Bogdan,
cred ca, in linii generale, sintem de acord cu totii: eu, tu si Paul. Ce n-am inteles este de ce tocmai eu, o loaza care niciodata n-a reusit sa aranjeze betisoarele lui X si Y astfel incit sa-i dea Z, trebuie sa va conving pe voi, care aveti studii in stiintele exacte, de necesitatea demonstratiei, nu doar a enuntarii rezultatului. Sa nu-ti vina sa zici ca s-a sucit lumea?
Restul e tacla.
nu ar fi rau sa scrieti si o sinteza despre critica literara a ultimilor ani…
Draga Teo,
Cel mai facil lucru in prezenta comentariilor care nu ne convin e sa ne refugiem in ironie. (Si, crede-ma, nu sunt de acord cu tot ce spune Paul Cernat. Dar nu recurg la polemica.)
Ceea ce incercam eu sa spun e ca exista un corp comun: constructiile criticilor si ale universitarilor in domeniul teoriei literare, romanele care se scriu (fie si discutate in termeni de „forta” sau „anvergura”, stim ce inseamna si nu e nevoie de precizari in plus), reusitele in cinematografie, dimensiunea pietei de carte (da, de bani vorbim, tangential), toate aceste sectoare comunica. As merge pana intr-acolo incat as spune ca, de pilda, faptul ca la unele filme romanesti salile sunt goale e in legatura cu lipsa de audienta a unor programe editoriale. Oamenii zic: iata, inca unul care incearca pe nervii mei. Nu, multumesc. Toate aceste aspecte ale vietii culturale sunt in legatura. Nu am folosit analogia cu un domeniu ezoteric si uitat al stiintelor exacte degeaba: toata energia care altfel s-ar fi dus in scris literatura s-a investit in alta parte. (Tu ai sugerat acum doua saptamani ca s-a dus in algoritmi de supravietuire si te cred. Am fost acolo.)
La alta chestiune: nu as crede niciodata ca Razvan Radulescu, daca o sa mai scrie inca zece scenarii geniale (cum a mai scris) si nici un roman – e pierdut pentru literatura. Nici vorba. E o placere sa-l urmaresti la lucru, indiferent ce forma de expresie artistica si-ar alege.
Si acelasi lucru e vorba si despre tine sau alt autor care munceste azi. Cu o singura conditie: nu as vrea sa vad un om realmente talentat scriind despre chestiuni minore sau artificiale. Nu as vrea sa vad carti umflate artificial de la 200 de pagini la 1200, doar din dorinta de a epata burgul cu amplitudine epica (asta e exact reteta siropului de patlagina). Si, mai cu seama, nu as vrea sa vad ca trece pe langa noi frumusete de tranzitie fara ca noi sa pricepem esentialul.
Draga Bogdan, sint de acord ca abordarea lui Paul e susceptibila sa stirneasca interesul altor spatii editoriale, mai ales, cred, al celor specializate in literatura absurda.
Pe mine chiar ma bate gindul sa incep o proza in felul urmator: „Vorbind de cvasi-absenta blondelor si a roscatelor din cartierul nostru, am vedere nu blondele ca atare, ci batrinii cu handicap locomotor, apometrele si ingambamentul in poezia nigeriana contemporana”.
No offense, Paul! Nu m-am putut abtine.
Draga Teo,
Tu aduci o critica de substanta articolului lui Paul Cernat: sugerezi ca n-ar fi scris suficient de multe analize „aplicate” pe cartile acestea pentru a propune o sinteza. Asta spui? Asupra acestui aspect s-ar putea sa nu fim de acord.
In urma cu cativa ani am reusit sa supar cativa colegi atunci cand am scris ca cea mai buna forma de a verifica soliditatea unei abordari teoretice in domeniul umanist ar fi sa o trimiti unui jurnal de teorie literara care e publicat intr-o alta cultura. E un act de onestitate intelectuala, un gest academic firesc. Acolo, probabil, unul dintre cei trei referenti ar fi putut sa ceara ceea ce tu ceri acum: mai multe exemple, o analiza mai aplicata ilustrari. Daca nu ai suficiente ilustrari, pe ce asezi teoria? Pentru ca romanele la care textul de aici face referinta nu ar fi cunoscute. Dar ideile sintezei categoric ar interesa.
Si am mai spus ceva: ca una dintre dificultatile pe care literatura romana le intampina e faptul ca sunt putine contributii teoretice din partea cercetatorilor romani in jurnale influente. Cred in continuare ca asta e situatia.
Eu vad intr-un articol de acest fel inceputul unei elaborari care, in timp, ar putea avea sanse sa intereseze si in alte spatii culturale sau editoriale. Daca tu vezi si alte obiectii de substanta aici, foarte bine, puncteaza-le, cred ca ii faci un serviciu lui Paul Cernat. Free refereeing.
Nu stiu cum e cu punctele in plus. Sa le ia cine le-a dat. 🙂 Pe mine ma intereseaza mai mult daca exista capacitatea de a sintetiza. Si cred ca exista, see above…
Care articole anterioare, Bogdan? Cele care ofera puncte in plus? Ce relevanta ar avea?
Cit despre faptul ca ar conta doar receptarea a doi-trei oameni, ce sa spun? Citi nu se alina si astazi cu ideea asta? Uita-te pe blogul lui un cristian. A pus niste linkuri foarte… instructive.
Draga Teo,
Tu spui ca romanul lui Mateiu Caragiale nu ar fi fost receptat de la inceput ca un mare roman. Daca te referi la interventia nefericita a lui S. Cioculescu, atunci sa ne amintim ca autorul ei a retinut atentia lui Dan Barbilian, care s-a referit la domnia sa drept „creier palid, castrat de lobii superiori”, si a argumentat de ce. Articolul ‘Rasaritul Crailor’, de Barbilian, a aparut pe 1 mai 1929 si recunoaste din prima clipa romanul lui Mateiu Caragiale drept ceea ce este, spunand „prostescul nostru scris se caftaneste”. Nu cred ca intereseaza opiniile inguste, lipsite de viziune, ci acele doua-trei (nu mai multe!) priviri cuprinzatoare, care au si inteligenta si spiritul de sinteza de la altitudinea carora sa poate aprecia durabilitatea unui text. Intr-un text care isi propune sinteza, analiza locala nu si-ar fi avut locul, dar trimiteri la texte anterioare despre lucrarile respective probabil ar fi fost utile. (Stiu, Observatorul cultural nu publica articolele intr-un astfel de format…)
Draga Paul,
Scrii asa: „Prăbuşirea importanţei sociale a literaturii nu se rezolvă doar prin burse, sponsorizări şi sinecuri. Mai trebuie ceva, şi acel „ceva“ diminuează constant.” S-ar putea ca acel „ceva” sa fie si lectura critica, interpretativa. Vad ca pui carul inaintea boilor si te lansezi in sinteze, inainte de analiza cartilor luate separat. Concepte ca „forta”sau „anvergura” ma trimit cu gindul la limba de lemn a lucrarilor de control din liceu.
Pe de alta parte, tot tu spui: ” În cazul operelor mari, ceea ce se uzează poate fi eventual forma, convenţia narativă, scriitura, limbajul sau atitudinea faţă de limbaj. Nu viziunea, nu mesajul artistic, nu obsesiile de adîncime.” Draga Paul, o opera consta tocmai in forma si scriitura, altfel, oricine iti poate livra sute de fise pe care sa fie notate viziunea si mesajul artistic. Se numesc „sinopsisuri”.
Vorbesti despre Craii de Curtea Veche, dar uiti ca acesta nu a fost considerat de la inceput un mare roman, ci a devenit asa, mai ales in ultima vreme. Uiti si ca, de exemplu, Tolstoi sau Dostoievski (desi, despre acesta din urma am aproximativ aceeasi parere ca Nabokov) nu inseamna doar corpusul textelor lor, ci si lecturile critice care li s-au aplicat.
Desi demersul tau este, mai degraba, unul istoric decit analitic, pui si aici, ca si in articolul de acum doua saptamini, in paralel proza anilor 90 si 2000, cu aceea a anilor 60 si 70. Perioadele nu mi se par comparabile, pentru ca prima este una de schimbari majore la toate nivelurile, iar a doua e una de relativa stabilitate. Poate ar fi fost mai nimerit sa compari perioada 90-2008 cu aceea dintre 1945-1963, desi nici ele nu sint pe deplin comparabile, din motive bine cunoscute.
Constat, cu tristete, si ca te lansezi si in definitia a ceea ce inseamna „proza adevarata”. Mi se pare, te rog sa ma scuzi, mai degraba atitudinea unui secretar PCR responsabil de cultura, decit a unui critic. Pe de alta parte, vad ca persisti in a te pronunta nu doar asupra cartilor, ci si asupra scriitorilor. Inteleg ca esti sastisit de „infantilizarea” lumii contemporane, dar nu e prematur, totusi, sa-ti asumi rolul de director de constiinte? Mi se pare, ca sa folosesc un eufemist, inelegant din partea ta.
La final, ca sa ne descretim putin fruntile si ca sa-ti testez atentia critica, iti lansez o provocare. Semnaleaza-mi, te rog, trei gafe din trei romane contemporane. Una e din Circul nostru va prezinta (pe la final), a doua e din Teodosie cel Mic (pe la inceput), iar a treia din Cum mi-am petrecut vacanta de vara (la pagina 22). Ce zici, te prinzi?
Ne aducem aminte ca in anii optzeci geometria triunghiului putea genera, in Romania, cel putin, unde exista un public cultivat si interesat, best-sellers ca ‘Vraja geometriei demodate’, de Viorel Gh. Voda (o carte care era si bine scrisa, si amuzanta). Un deceniu mai tarziu era posibil sa apara o lucrare de sinteza ca cea scrisa de Philip J. Davis, si intitulata „The Rise, Fall, and Possible Transfiguration of Triangle Geometry: A Mini-history,” American Mathematical Monthly 102 (1995) 204-214, in care se descrie cum un domeniu poate sa apara, sa se dezvolte, sa atinga un interval de apogeu, in care sa produca adevarate capodopere, si apoi sa se transfigureze si sa contribuie la evolutia altor domenii. La scara culturii, e o lectie interesanta. Philip J. Davis mentioneaza unele dintre cauzele acestei evolutii si curios e ca unele dintre comentarii parca s-ar aplica si literaturii de fictiune. Probabil ma voi referi in alta parte la aceasta analogie, analiza ar avea nevoie de mai mult spatiu. Voi retine aici doar cateva nuante.
Una dintre implicatii e ca daca un subiect e receptat de multa lume ca „recreational”, atunci se poate intampla sa capete un statut social scazut. O alta nuanta (de mai mare interes) e urmatoarea: e nevoie de o foarte mare complexitate pentru a aduce contributii care sa depaseasca piscurile domeniului. Ce inventie teoretica la nivel literar s-ar putea, de pilda, afla la baza unor constructii literare precum „Conversatia de la Catedrala” sau „Veacul de singuratate”? (pentru a ne referi la exemplele aduse in discutie de Paul Cernat). Si, deloc in cele din urma, ce inseamna o contributie profunda in domeniu? E oare vorba de o lucrare care a genereze o intreaga lume (asa cum sugera Matei Calinescu ca este vorba despre „Craii de Curtea-Veche”)? Care este evolutia ideii de contributie profunda in domeniul respectiv?
Asadar, aceste intrebari mi-au fost sugerate de textul lui Philip J. Davis.
Pana la urma, articolul lui Paul Cernat e interesant si pentru ca descrie existenta unui orizont de asteptare fata de profunzimea literaturii. Mai poate literatura de fictiune sa fie profunda azi? Daca da, atunci discutia despre marile teme isi are sensul (dar pusa in context, asa cum am aratat in interventia anterioara).
Fara indoiala, aici e descris un fenomen care merita discutat. Ceva e adevarat in aceasta constructie. Dar oare nu ar trebui aceasta discutie plasata intr-un context mai amplu? Ma gandesc, intre altele, la urmatoarele aspecte:
(1) De ce tirajele literaturii de fictiune au scazut? In ce perioada istorica au fost ele la apogeu si din ce cauza?
(2) Care este evolutia istorica a rolului literaturii ca domeniu care confera prestigiu? Daca la 1800 impactul literaturii era minimal (cel putin la Portile Orientului), in anii 1930′ o carte putea sa aduca venit serios. Azi, ce impact ar mai putea avea un volum, chiar foarte bine scris?
(3) Daca e vorba de o carenta de natura formativa (si cred ca articolul contureaza foarte bine natura problemei, in paragraful 4), atunci care e legatura cu evolutiile din sistemul de educatie? Se mentioneaza rolul tot mai redus al studiilor clasice. Acolo e o nuanta foarte importanta.
Cred ca e vorba despre un fenomen mai amplu, si ca articolul de fata discuta doar una dintre laturile fenomenului, care are extensii, in mai multe domenii. Iar aici e descris doar expresia lui la nivelul unei generatii literare.
Excelent articol. Il tot citesc si ma tem ca Paul Cernat, critic de prima mina, are perfecta dreptate. Eu, personal, am 44 de ani, 2 romane, si ma simt inca prizonier intr-un no man’s land plasat intre maximalismul rasuflat al generatiilor saizeciste-saptezeciste si minimalismul sec postdecembrist. E adevarat, e vorba de formatie, vocatie, de modele ‘tari’, dar mai ales de forta narativa si de acel nu-stiu-cum-sa-i spun care face capodopera. In fond, pare simplu, sarcina romancierului e sa creeze lumi si personaje memorabile, dar cine se poate lauda ca a reusit in ultimii ani? Nici macar Mircea Cartarescu, parerea mea. Poate Razvan Radulescu, Filip Florian, sunt numele care-mi vin in minte, pe moment. In rest, conteaza prea putin ce maninca scriitorii si ce burse au mai accesat, de acord. Nu stiu daca spiritul epocii, tranzitia si tranzactionalismul pauper mai pot fi scuze. Cred, insa, cu tarie in viata de dupa moarte a literaturii romane. Putina rabdare si mai multa incredere, chiar daca ‘punctele din oficiu’ s-au epuizat.