J’assume!

În ultima vreme, am asistat, în spaţiul public românesc, la tot felul de luări de poziţie în cazul expoziţiei de la ICR New York, Freedom for Lazy people, poneiul roz devenind un fel de mascotă a verii. Oameni de cultură, artişti, jurnalişti s-au raliat imediat ICR-ului, pentru a-l susţine, de parcă era în pericol de prăbuşire. S-au făcut conferinţe de presă, dezbateri despre arta vie, neînţeleasă, despre ruptura dintre generaţii, s-au făcut spectacole, au avut loc discuţii pe bloguri. O energie întreagă consumată pentru a salva ICR-ul de amestecul politic al unor „troglodiţi“ sau al unor „nostalgici“ incapabili să înţeleagă formele contemporane de artă, oameni care au rămas la Carul cu boi al lui Grigorescu sau la icoane româneşti, sau la ansamblurile folclorice şi la Căluşari. Foarte bine, poate că era nevoie şi de aşa ceva în societatea românească.   Dar de ce atîta zgomot, de ce ne-am inflamat şi ne-am pasionat atîta pentru poneiul roz, care în treacăt fie spus, e cea mai slabă lucrare din expoziţie, cea mai facilă? Şi oricum, nu cred că locul street art-ului e într-o sală de expoziţie, dacă tot vorbim de arta vie. Nu cred că am mai văzut o asemenea unanimitate şi […]