Somnul raţiunii şi salvatorul naţiunii
- 10-09-2008
- Nr. 440
-
Carmen MUŞAT
- Editorial
- 6 Comentarii
Am auzit de nenumărate ori spunîndu-se despre Ceauşescu, chiar şi în ultimii ani ai regimului comunist, că el, săracul, ar fi fost un om bun, dacă n-ar fi fost Ea (sinistra!) la mijloc, că el avea cele mai bune intenţii, dar ba Ea, ba Partidul, ba Securitatea l-a împiedicat să fie conducătorul providenţial cum se anunţa încă din 1965, de la preluarea mandatului, sau, şi mai pregnant, din 1968, cînd a fost singurul lider al unei ţări comuniste care a refuzat să-şi trimită trupele în Cehoslovacia. Valul de simpatie populară pe care l-a declanşat refuzul lui Ceauşescu de a participa la invadarea Cehoslovaciei explică, de altfel, adeziunea multor intelectuali la Partidul Comunist şi la politica secretarului său general şi oferă, în acelaşi timp, o posibilă cheie de lectură pentru ceea ce a însemnat, pentru intelectualitatea românească, „rezistenţa prin cultură“. Chiar dacă vremurile şi oamenii s-au schimbat, unele reflexe condiţionate, precum şi unele atitudini – pe care le credeam a fi efectele regimului totalitar – se regăsesc acum, în condiţii de deplină libertate a gîndirii şi a cuvîntului, în multe dintre luările de poziţie ale intelectualilor „arondaţi“ Palatului Cotroceni. Nu e prima oară, în ultimii doi ani, cînd aceştia se […]
Cine finabţează Observatorul Cultural?
…pentru ca ati lasat sa treaca pe forum mesaje critice. E un semn de maturitate editoriala. Sunt multe publicatii in Romania care nu au curaj sa fac asta.
Trecand peste aceasta apreciere, nu vad nici o problema in faptul ca o publicatie culturala discuta chestiuni care tin de sfera politicii. Iata de pilda acest superb articol din ‘Bookforum’ aparut saptamana asta:
http://www.bookforum.com/inprint/015_03/2747
sau iata ce face ‘The NewYorker’:
http://www.newyorker.com/reporting/2008/09/22/080922fa_fact_gourevitch
Exemplele, fireste, sunt pur intamplatoare. Am putea alege sute de exemple relevante.
Cred ca oamenii de cultura au toata libertatea de a discuta principiile societatii in care traiesc. Ce se intelege din argumentatia lor – asta e alta problema. Ca apar expresii ale enervarii fata de subiect – asta e o masura a iritarii pe care clasa politica romaneasca a produs-o. Dar asta nu are legatura cu ‘Observatorul cultural’, nu-i asa?
Ce legatura este intre cultura si politica?;
intre niste „politicieni” efemeri, si cultura
nepieritoare?
In caz ca ati uitat, as vrea sa va reamintesc
titlul publicatiei la carei colaborator sinteti:
„Observator Cultural”.
Asadar, „Cultural”; si nu „Politic”.
Aveti, cumva pregatire de „analist politic”?
Daca ati urmat studii de filologie, de ce nu
va ocupati, strict, de „fenomenele culturale”?
Si nu, nu somnul ratiunii naste monstri; ci
somnul Intuitiei! In prezent, „Ratiunea” este
cum nu se poate mai treaza. Iar rezultatele
dezlantuirii Ratiunii, se vad, prea bine, peste
tot in jurul nostru.
Altcumva, la care „salvator” al natiunii va referiti?
La cine faceti aluzie–IN REALITATE?
Pe cine persiflati?
In cine aruncati „cu sageti otravite”?
Cine e „salvatorul” care va „intuneca” zilele si
noptile?
Pe cine incercati sa pacaliti, cum ca ar fi vorba
despre Vadim Tudor?
Daca aveti vreun conflict cu cineva „ocult”, cu
vreun „spectru”, n-aveti decit sa-i scrieti, direct,
lui/ei. Cu ce drept transformati revista in „redută
anti-Obsesia-dumneavoastra-ascunsa”?
Scoateti o revistuta, pe propriii dumneavoastra
banuti; sau incropiti un „blog”; si ciondaniti-va,
acolo, cit poftiti. Iar pe cititorii Observatorului,
scuti-i de iesirile dumneavoastra tifnoase. Cel
putin eu, sint satul de „politica”. Daca aceasta
a ajuns sa invadeze pina si paginile publicatiilor
de cultura, atunci sintem pierduti. Si numai un
„salvator providential” mai poate restabili normalitatea.
cu ironii nereusite, firave si de prost gust
pe scurt, fara stil!
Indicati, in editia tiparita, ca o varinata extinsa a articolului d-lui Mamali s-ar afla pe site-ul revistei. Fiti buna si precizati unde anume poate fi gasit!
Interesanta ideea de a discuta o chestiune de politica romaneasca pe baza unor principii. Cred ca uitasem ca apropierea celor doua subiecte, atat de diferite in substanta, ar fi posibila. Cred ca mi-am imaginat candva, demult, cand aveam 20 de ani, ca asa ceva ar fi posibil, dar am renuntat la iluzia asta, poate de pe la jumatatea anului 1990… Raman in continuare convins ca singurul gen literar care poate cuprinde realitatea politica romaneasca este comedia si ca orice alta abordare, indiferent cat de bine argumentata, parca nu e la fel de profunda, tocmai pentru ca ia in serios unul dintre factori. In timp ce comedia, in special cea care include nuante absurde, e mult mai apropiata stilistic de actul politic pur. Nu-i asa?