Speranţa moartă a românilor

De un timp încoace, oriunde mă uit, văd numai oameni sărmani, încolţiţi, încovoiaţi de propriile griji. Oameni aflaţi la limita supravieţuirii, cu priviri rele şi înjurături grele. Oameni care au uitat pînă şi ce înseamnă caritatea faţă de cei mai năpăstuiţi decît ei. O lume cenuşie, mizeră, în care numai nuanţele şi gradele nefericirii diferă. Asta e imaginea pe care o am zi de zi, străbătînd Bucureştiul cu trei mijloace de transport în comun. Probabil că de la volanul limuzinelor, de la ferestrele vilelor de lux sau din clădirea Parlamentului lumea se vede mult mai roz. Rozul strident al nepăsării. Şi atunci m-am bucurat mult cînd Mihnea Blidariu a pus, în rubrica sa din Observator cultural, o întrebare importantă: „Aţi renunţa la mica dumneavoastră fericire pentru a salva ţara asta de la nefericire?“. Unii au văzut în ea o ipocrizie, alţii o întrebare retorică. Cred că nu-i vorba nici de una, nici de cealaltă, ci mai degrabă de o exasperare, de o dorinţă de a face ceva pentru a ieşi din impas. Măcar de a pune întrebarea corectă.   De altfel, Mihnea Blidariu spunea limpede că aşteaptă răspuns. În orice caz, întrebarea asta mi-a umblat mult timp prin minte şi […]