Umbra chipului. Exfolieri şi depuneri

În 1930, Aragon anunţa practicile originare care ar trebui puse la baza reprezentării, în care colajul prefigurează era postartistică, cea a materialelor heteroclite din care se compun mixturi magico-artistice. Astfel, cea dintîi tăietură de foarfece a lui Picasso, din luna mai a lui 1912, a însemnat obţinerea primului „fragment de pictură“. Prin intermediul esteticii colajului se recheamă vechi soluţii (dilematice) din cîmpul teoriei artei: adevăr/ fals, prezentare/reprezentare, bi/tridimensionalitate. Colajul întreţine ambiguităţi materiale şi conceptuale între planeitatea picturii şi relief, între fragmentul de cotidian şi convenţiile de reprezentare. Deja, în lucrări din 1914, unul dintre reprezentanţii cei mai cosmopoliţi şi mai celebri ai celui de-al doilea stadiu al futurismului italian, Enrico Prampolini, propunea „cercetări polimaterice“, adică intruziunea materiilor reale pe suprafaţa tabloului. Materiile, chiar dacă se reprezintă doar pe sine, recheamă totuşi subiectivitatea artistică în manipularea lor plastică. Tipurile de decupare-fragmentare, relaţiile de vecinătate ale fragmentelor (adică interfragmentaritatea), apoi relaţiile lor de cantitate fac parte din aceeaşi veche trudă compoziţională. Rosalind Kraus consideră colajul o cheie a modernismului, „căci colajul operează în directă opoziţie cu plenitudinea perceptuală şi cu prezenţa inviolabilă a sinelui, căutate de modernism. Ţelul modernismului era de a obiectiva constituenţii formali ai unui medium dat, transformîndu-i, începînd cu […]