Psihanaliză şi ură

Ura se trăieşte. La ce bun conceperea ei sub specie teoretică? De ce să o conceptualizăm? Nu e de ajuns că se dovedeşte frecvent un sentiment negativ, înăbuşitor, dezumanizant? De ce să o transformăm în temă de meditaţie? Nu ar fi mai sănătos să o uităm, imediat ce criza de furie care o însoţeşte s-a calmat? Nu ar fi mai util să o ignorăm, imediat ce aura ei nefastă s-a dizolvat în sufletul nostru? Iată tot atîtea întrebări la care invită textul psihanalistei franceze de origine română Nadia Bujor, publicat în revista Observator cultural în numărul 183, din 2-8 octombrie a.c. Articolul citat are, înainte de orice, un tîlc paradigmatic. Acolo, autoarea discută despre nevoia de a ridica un sentiment, cel mai adesea inconştient, la lumina raţiunii. A gîndi ura înseamnă a dilua intensitatea unei trăiri devastatoare şi bolnăvicioase prin recursul la discurs şi reflecţie. Sau: a „înmuia“ impulsul fizic distrugător prin mlădierea verbală a ideii este şi ţelul intervenţiei psihoterapeutice. Vorbirea „despre“, aflarea în comun a unor itemi şi teme relevante, stabilirea unui minim perimetru al dialogului, iată ce urmăreşte orice cură prin cuvînt, de la psihanaliza clasică, freudiană, la variatele forme „rapide“ de psihoterapie ale prezentului.   De […]