Legiuitorul de semne

Tristeţea lui Rubliov Nu cuvinte, ci gînduri îmi cad pe hîrtie, aproape iraţionale, imposibile, evident incolore. Împărtăşesc acum, în al nouălea ceas, liturgic aproape, povestea iconarului şi abia acum înţeleg postul şi penitenţa de dinaintea facerii chipului mîntuit. Pentru Rubliov, rugăciunea şi postul nu reprezintă o calificare. Iconarul se roagă din neputinţă.   Cartea cea de taină Deschid cartea Profesorului şi aş vrea să pot să găsesc cuvintele. Marile opere însă au caracter iconoclast. Nu poţi vorbi despre icoane făcătoare de minuni decît rugîndu-te. Astfel de opere nu admit… o părere. Suflul lor aproape metafizic este atît de greu de păstrat în crestomaţii. Ce pot spune eu despre Istoria blestemului, Voievodul dincolo de sala tronului, Lege şi fărădelege în lumea românească veche, Văduvele sau despre istorie la feminin? Cuvintele mele îndepărtate sună străin. Sînt cărţi monumentale, în care semnele morţii şi ale vieţii se întîlnesc, iar sacrul decantează un preaplin omenesc. Atingeţi-le. Aduceţi-le în faţa ochilor voştri, aşa cum Christ şi-a şters faţa cu Vălul Veronicăi, şi în ele veţi găsi chipul vostru, iar faţa voastră va primi chipul lor. Aşa s-au schimbat toţi cei care l-au întîlnit, cîndva, în Facultatea de Litere, aşa s-au schimbat cei care l-au întîlnit […]