Între două lumi

Virgil DUDA, Ultimele iubiri, Editura Polirom, Colecţia „Fiction Ltd.“, Iaşi, 2008, 544p.   În contextul unei reevaluări a prozei româneşti postbelice, lui Virgil Duda, autor mai puţin discutat, din păcate, i s-ar cuveni un loc special în capitolul dedicat prozatorilor analişti. Ca fineţe a investigării complicatelor relaţii interumane în societatea contemporană, precum şi ca pertinenţă a circumscrierii unui cadru conflictual, scriitorul îi depăşeşte pe un Alexandru Ivasiuc ori pe un Augustin Buzura: analiza este mai suplă, mai plastică, poate şi pentru că e neîncorsetată de subversivitatea ideologică (adesea inaptă să transgreseze contextualul), dar cu siguranţă pentru că nu înlocuieşte pe spaţii ample ficţiunea propriu-zisă cu eseismul ce disimulează predica de amvon. Totodată, îi lipseşte lui Virgil Duda, din fericire, tentaţia discursului demonstrativ la modul excesiv, emfatismul naratorilor şi personajelor lui Nicolae Breban; ca şi, de altfel, urîtul obicei de a epata prin referinţe livreşti etalate ostentativ – la acest autor livrescul se infiltrează discret şi infinit mai insidios în text, topindu-se în pasta ficţiunii. Cititorul „simte“ imediat aluzia la Gogol sau la Thomas Mann, întrevăzînd (în absenţa oricăror explicitări „didactice“) întreaga reţea de tensiuni livreşti ascunsă, profesionist, dincolo de tensiunile ce „adună“ personajele naraţiunii prezente.   Virgil Duda tematizează existenţa […]