Daniil Harms pe micul ecran
- 18-12-2008
- Nr. 454-455
-
Antonio PATRAŞ
- Literatură
- 0 Comentarii
Nici cel mai recent roman al lui Stelian Tănase, deşi de dimensiuni considerabile (Maestro. O melodramă), nu depăşeşte nivelul altfel remarcabil atins încă de la debut (Luxul melancoliei, 1982) şi ilustrat apoi cu virtuozitate conştiincioasă în Corpuri de iluminat sau Playback (volume reeditate nu de mult într-o elegantă colecţie de autor marca Humanitas). Într-adevăr, la o primă vedere, ba chiar şi la o a doua, prozatorul face figură tipică de optzecist crescut la şcoala textualismului în floare, cu lecţia învăţată prea bine pentru a mai cădea vreodată în păcatul inocent al ereziilor creatoare, dar manevrînd fără timidităţi de începător un discurs fastuos-pletoric, plin de scamatorii livreşti şi de schepsisuri camuflate parşiv – nimic altceva, în fond, decît o nevinovat-emfatică gesticulaţie retorică discret personalizată şi, prin urmare, acceptată cu înţelegere de confraţii fideli crezului generaţionist. Dincolo de ţarcul optzeciştilor însă, unde şi-a cîştigat locul meritat odată cu primul roman, autorul pare să-şi fi adjudecat în breaslă prestigiul discutabil al personalităţilor cu destin complex, în genul jucătorilor excesiv de prevăzători, deprinşi să nu pariaze niciodată totul pe o singură carte. Astfel, practicată ocazional, în momentele de răgaz, literatura îşi pierde aura aceea de mister şi sacralitate, valoarea absolută cu care au învestit-o […]