AVALON. Tiranii inefabile

Apariţia istoriei literare semnate de Nicolae Manolescu încheie, după toate aparenţele, o epocă marcată de tirania modelului călinescian. Puţină lume a scăpat, între istoricii noştri literari, acestei matrici formative. I-a rămas în afara cercului de influenţă Adrian Marino, care a preferat să investigheze biografia ideii de literatură, şi nu avatarii concreţi ai literaturii înseşi în spaţiul românesc. I s-a sustras şi Dan Horia Mazilu, care – într-o voluminoasă hermeneutică întinsă pe trei volume – a supus unei relecturi aşa-numita literatură română veche, urmînd mai curînd modelul lui Nicolae Cartojan, dar suprapunîndu-i şi un efort interpretativ, nu doar reconstitutiv. Ba chiar şi spiritul protector al lui Nicolae Manolescu însuşi – George Ivaşcu – a dezertat, în pofida învestiturii lui de tinereţe – ca asistent călinescian (Marino era, cum se ştie, celălalt) –, preferînd o inventariere pe cît se putea de minuţioasă şi de amplă, o cartografiere pozitivistă a hrisoavelor, a copiilor manuscrise şi a cărţii tipărite înainte de modernitate… În schimb, seducţia spiritului, a arhitecturii operei şi a expresivităţii călinesciene a continuat să facă victime cel puţin tot pe atîta. Aşa s-a întîmplat cu Al. Piru, de istoria lui nemaivorbindu-se astăzi. La fel a păţit şi Alex. Ştefănescu, cu masiva şi, […]