Culisele din stînga

Litoralul, iarna, e ca un soi de frumuseţe de top nefardată: risc pe măsură, seducţie pe măsură. Sînt cîţiva ani de cînd nu am mai avut suficient timp pentru a rezona cu nostalgia de iarnă a Constanţei, sentiment care mi s-a părut deunăzi că tinde tot mai tare spre dezastru, confirmînd lamentaţiile lui Ovidiu, chiar dacă acesta a fost lipsit de ghinionul de a fi contemporan cu primarul Mazăre. După modelul Capitalei, oraşul de la malul mării pare şi el condamnat. Prin ferestrele sparte şi peste pereţii cojiţi ai Cazinoului suflă vîntul, jos, în portul Tomis, prin dreapta Amiralităţii creşte o hardughie în total conflict cu bunul-simţ şi normele esteticii (care e, totuşi, diferenţa dintre moralitatea arhitectului român din vremea lui Ceauşescu şi a celui de după?), urcînd spre Piaţa Ovidiu şi, mai departe, vechile clădiri par în aceeaşi agonie ca şi surorile lor din Lipscani&Co, totul încheindu-se apoteotic cu un nou mozaic ca un cavou dintr-un cimitir de mahala. Nici Teatrul de Stat (denominare la fel de inadecvată ca şi aceea de Naţional, utilizată arbitrar o perioadă) nu pare a se simţi mai bine. Fireasca retrocedare către proprietar (familia grecului Tranulis, cel care a donat sala municipalităţii după Primul […]