BIFURCAŢII. Fundătura
- 28-05-2009
- Nr. 476
-
Liviu ORNEA
- Rubrici
- 6 Comentarii
Acum vreo cincisprezece ani, un coleg din Franţa, fost, demult, profesor al facultăţii noastre, ne spunea că, dacă vom continua să predăm aşa cum o făceam – cursuri dure, grele, abstracte –, o să ajungem să arunce studenţii cu avioane de hîrtie în noi – asta înainte să iasă din sală trîntind uşa. N-au ajuns încă să arunce cu avioane de hîrtie, dar sălile sînt cam goale şi majoritatea celor care ne mai ascultă dau impresia că ne fac o favoare, ne rabdă. Şi totuşi, nivelul cursurilor a tot scăzut – nu ştiu dacă mai poate scădea. Acum, ce mai putem face e să tăiem din materie – de parc-ar fi rămas multă. La urma urmei, unde merge mia… Dar tot nu-i de-ajuns. Dacă ar fi să dăm examenele corect, în cîţiva ani am închide facultatea. Aiasta, însă, nu se poate. Ţării îi trebuie tot mai mulţi studenţi, iar nouă – o leafă, cît de mică. Mi-e clar că universitatea nu mai e destinată elitei. A ajuns să aibă mai degrabă un rol social decît unul ştiinţific. Pare mai ieftin, mai eficient să ţii tinerii în facultate decît să-i trimiţi în şomaj. În condiţiile astea, e limpede că trebuie […]
Liviu,
Faptul ca ati organizat conferinte periodice e foarte pozitiv. Nu cred ca prezenta redusa ar trebui sa fie descurajanta. Eu am avut sansa de a vorbi in destule universitati ca sa-mi fac o impresie mai larga, si am avut in audienta intre 5 si 30 de oameni. Aici (UMBC) am avut chiar eu sarcina de a organiza aceste conferinte saptamanal (!), iar prezenta studentilor e in jur de trei pana la cinci pe conferinta. La Chicago (University of) era un pic mai buna, dar nu cu mult. In general inginerii sunt mai disciplinati decat matematicienii si merg cu totii. Sigur ca numele mai sonore (sau insistenta organizatorilor) aduc o audienta mai numeroasa dar nu cred ca e nevoie de cantitate ci de calitate a audientei. Un profesor de-al meu de la Houston m-a convins in felul urmator sa particip la aceste conferinte cand ma vaitam ca nu pricep nimic: mi-a spus ca la inceput nu o sa pricep nimic, dupa care, mai tarziu am sa pricep cam 5%, si cam atata pricepe mai toata lumea. Experienta mea personala i-a confirmat spusele.
In privinta cursurilor sunt multe de spus. Calculus nu e reprezentativ, nefiind un curs pentru studentii specializati in matematica (math majors). Dar cursurile pentru acestia – d.ex. analiza complexa, sisteme dinamice, geometrie diferentiala – sunt in general mai diluate decat cele pe care le-am avut in Romania, dar au continut matematic destul de consistent in acelasi timp. Dar: toate materiile importante sunt reluate la nivel de master/doctorat cu toata rigoarea. Ca sa fiu precis: la cursul de anul intai de doctorat de la Chicago Narasimhan a expediat toata analiza complexa pe care o stiam in doua lectii, si la cam la fel a facut si Peter Constantin cu analiza functionala. Sincer sa fiu prefer sistemul din SUA: studentii „mici” sunt mai putin frustrati pentru ca mai toti inteleg ceva din curs (pe bune, altfel nu trec examenele), iar cei foarte buni sunt directionati spre cursurile de master si doctorat cand sunt suficient de pregatiti. In plus, ca sa-l parafrazez pe un coleg de-al meu, tot ce stiu cu adevarat in matematica a trebuit sa invat de trei ori si sa mai si predau o data.
Nu sunt suficient de in tema cu Facultatea de Matematica in Bucuresti din ziua de azi ca sa-mi dau cu parerea de cum ar trebui sa fie, dar conflictul de interese generat de modul de finantare a universitatilor strict legat de numarul de studenti (care-i obliga pe profesori sa-i treaca pe toti pentru a avea cui preda in continuare) e *extrem de nociv*. Problema trebuie luata in seama serios de legislativ.
Ar mai fi multe de spus, dar ma rezum la o chestie care ma fierbe: Universitatea din Vlora (da stimati colegi, Vlora e orasul din Albania cu nume de conserva de peste) a anuntat pe pagina AMS-ului (vezi link-ul de mai jos) un concurs pentru niste posturi. Nu stiu cat de pe bune e acel consuri, dar astept cu interes ca Universiatea din Bucuresti sa faca acelasi lucru si sa renunte la dosarul de concurs care cuprinde paishpemii de acte si copii legalizate dupa alte acte, carte de munca si alte chestii plus cinzeci de lei taxa platita la banca X (si poza). Nici nu mai am ce comenta aici.
http://www.ams.org/cgi-bin/eims/eims-display.pl?JI=pKKqAKqA66qm
Eu sunt student si am trecut pe la facultate cand am avut eu chef, am stat la cursuri cat am vrut si am terminat cu o diploma frumoasa, care nu stiu la ce (imi) foloseste in afara de o pseudo-importanta simbolica. Nu mi se parea ca domnii profesori erau prea deranjati de chiulul meu, de faptul ca citeam reviste colorate pe sub masa, de faptul ca nu luam notite decat atunci cand aveam eu chef, de faptul ca proiectele mele erau copii grosolane de pe google sau din cursul respectiv sau de la colegi. De fapt, domnii profesori nu imi citeau proiectele, nici lucrarile, nici macar atunci cand trebuia sa vorbesc nu ma ascultau, adica la examenul oral (atunci cand mai mult vorbea domnul profesor). Sunt sigur ca nu le pasa de mine sau de colegii mei. Altfel, cum naiba am fi reusit sa absolvim in conditiile mentionate mai sus? Si atunci ba ne angajam, ba dormim in banci si petrecem noapte, ba, ba, ba, dar scoala nu. Asta e clar. Noi suntem sinceri, Dvs de ce va prefaceti cu totii?
Pai da cum! Nu-i de mirare: se predau chestii absolut aiurea, in „coul de sac”, fundaturi pretentzioase & pretzioase, care nu spun nimic studentzilor.
Un reflex al pacatelor Poincare & Neumann.
Ia predatzi mai altfel, ia pornitzi cursul de la o problema & ducetzi-l pana la solutzia (deshteapta & ne-tehnica)?
Parerea mea e ca multe probleme ar fi rezolvate (nu ma refer acilea la lipsa de studentzi, endemica,
e un epifenomen al sotzietatzii de consum) daca *lipsa de idei cu adevarat noi & eficiente* (care conduce aproape automat la chestii tehnice, absconse & fara de noima) ar fi inlocuita ( in partea practicienilor) de o re-vizitare a bazelor, de o re-gandire a problemelor serioase.
Da’ nu potzi cere asta unor inshi de 50 plus da ani, n-asha? Ba da, chiar ashtia o pot face, *doar ashtia* o pot face, numa’ ca nu vrea…
Caci presiunea-i mare – scuze, autorului, da’ chiar dansul o scrie – sa tot „scotzi” doftoranzi pa banda…Cine , cine te poate *fortza*?
N-ai decat sa *nu acceptzi decat inshi care pot*. Ca-i unu-n cinci ani, doftorand? Ce daca? Face toate paralele.
Sursa problemei e *abdicarea tuturor de la principiile pe care le cunosc a fi corecte*.
Ia trecetzi la bunele principii *cu totzii* & vetzi vedea ca treburili se vor indrepta. Nu-i chiar atat de simplu cum pare, caci trebuie sa trecetzi *cu totzii*… Ca, altfel, ce-am avut (un sistem socialist aiurea) & ce punem in loc (un sistem „capitalist” cu-aceleashi scaderi)?
Pe scurt: shtiintza *nu e pentru toata lumea, domnilor*. Punct, ca sa se intzeleaga.
Andrei,
de un an și jumătate organizez conferințele lunare ale facultății (ciclu în care l-ai ascultat pe Marcus; anul ăsta au fost Burghelea, Paltin Ionescu, Papadima, Dragoș Ștefan, George Georgescu, Sanda Țigoiu). Vin o mînă de studenți masteranzi. Vin și puțini colegi (amfiteatrul plin la Burghelea și Marcus: interesau oamenii, nu matematica lor). Organizez și un ciclu de întîlniri culturale, am invitat colegi din alte discipline. Le gîndisem pentru studenți. Au venit dezamăgitor de puțini. Cred că voi renunța.
Da, am predat în SUA. Calculus I. Nu se poate face nici o comparație: aici predau viitorilor matematicieni, acolo unor viitori ingineri. Știi bine că e altceva. Nivelul nostru era mult superior (în licență, nu în master) față de Europa (nesocialistă). Acum aproape ne-am integrat: a scăzut dramatic și la noi. Cred că cerem prea mult față de cît pot da/primi majoritatea studenților de acum. Nu știu cum să facem ca să-i mulțumim și pe acei puțini, vîrfurile. Habar n-am. Deocamdată, mă simt ca în bancul cu Ițic care cade de la etajul 100. Pe la etajul 50, Ștrul fumează pe geam. „Ce faci Ițic?” „Deocamdată bine”. Să nu crezi că sînt doar unul dintre ei: sînt amîndoi.
Liviu
Eu sunt plecat din sistemul de invatamant romanesc de peste 15 ani, si nu am facut parte decat ca student si pe urma ca asistent pentru putina vreme, asa incat iau toate vestile triste despre invatamant pe bune.
Cu toate astea inca refuz sa cred ca e chiar asa: am fost in ianuarie la conferinta distinsului Profesor Solomon Marcus si am stat intr-un amfiteatru Stoilow arhiplin (am fost *foarte* placut impresionat de chestia asta) in spatele unor studenti. Acestia, plicisindu-se la un moment dat, au inceput o mica agitatie cu niste scrijelituri pe niste biletele. Indiscret cum sunt, m-am uitat peste umerii lor si am vazut ca schimbau mici intrebari matematice de tipul „stii sa demonstrezi …(aici urmeaza niste algebra)?”. Deci, nu cred ca totul e pierdut. In SUA studentii probabil ar fi adormit. Cred ca se poate face mai mult chiar si in cadrul universitatii pentru atragerea interesului tinerilor pentru diverse subiecte, in primul rand prin conferinte, si nici nu e nevoie de bani, aduceti oameni de la Institut, de la Politehnica. E adevarat ca unele subiecte (imi vine in cap geometria algebrica) sunt mult prea specializate si nu pot fi urmarite decat de un auditoriu restrans, dar in matematici aplicate fiecare om care da o conferinta stie ca 20% din prezentare trebuie sa fie inteligibila cu un nivel minim de cunostinte matematice, eventual zero.
In alta ordine de idei, Liviu, ai predat prin toata lumea (SUA, Italia, …). Cum se compara studentii si cursurile din Romania cu cei (cele) din afara? E chiar atat de rau, sau cerem (in Romania) realmente prea mult si de la prea multi studenti? Pe vremea cand eram student, din sectia mea de 75 de oameni, daca stiau 15 definitia varietatii diferentiabile la sfarsitul facultatii era mult. Restul invatau pe dinafara sau formau diguri la examene in jurul celor care stiau. Cel putin in SUA lucrurile merg relative bine, sau asa cred eu, desi studentii la matematica sunt putini, si stiu mult mai putina matematica decat li s-ar cere in Romania. Iar cei foarte buni sunt canalizati imediat spre performanta. Cei asa-si-asa (asta insemnand cateodata oameni care nu stiu ce e aia o functie continua) tot isi gasesc o slujba in care au fost angajati pentru ca au „quantitative skills”. Da, sunt intotdeauna lurcuri perfectibile, dar in principiu aici (SUA) se umbla la fineturi. Cu toate astea, la un moment dat fiecare om isi gaseste locul in societate. Si eu cred ca asta e de fapt rolul invatamantului. Ei, iar am scris prea mult.
Domnule Ornea,
Situatia este mai grava decat ati prezentat-o dumneavoastra. Din pacate, fenomenul de dezinteres (poate chiar de neputinta) se poate generaliza, fara frica de a gresi, la intreg nivelul stiintelor exacte, stiintelor naturii si stiintelor ingineresti. Paradoxul consta in faptul ca acolo unde este concurenta (drept, stiinte economice, management etc.) si unde calitatea studentilor este mai buna, datorita selectiei, ori nu exista un corp profesoral de calitate, ori acesta este debordat de numarul mult prea mare de ore. Altfel spus, unde sunt studenti mai de calitate, nu prea are cine sa-i invete, iar unde exista profesori de calitate, nu prea gasim interes din partea tinerilor. Evident ca de acest echilibru foarte delicat, ar fi trebuit sa se ocupe MECI. Ei insa fac eforturi sa inteleaga cum e cu Nita Ghitescu si nu au timp de strategii universitare. Ierarhizarea universitara trebuia inceputa de 10-15 ani si delimitate clar cele 10 universitati de nivel, unde inca se mai face oaresice cercetare. Abia anul acesta a recunoscut in scris CNCSIS/UEFISCU faptul ca 70 % din activitatea de cercetare cu vizibilitate internationala (publicatiile ISI) este concentrata in doar 10 universitati. In aceste locuri cuantumul burselor studentesti ar fi trebuit sa fie mai mare, ar fi trebuit sa se pompeze fonduri mai multe, astfel incat sa se dirijeze inspre ele un numar mai mare de studenti. Asa s-ar fi realizat o oarecare concurenta si se putea face macar o selectie grosiera. Altfel de ce sa vina un tanar la o universitate tehnica, unde trebuie sa frecventeze laboratoare, sa intocmeasca proiecte, sa invete matematica, fizica si alte grozavenii, cand el poate sa zaca toata noaptea in baruri, iar din cand in cand ziua, sa mai mearga la vreun curs de „manajement” unde i se povesteste cat de bine este sa fii director.
Tragedia insa este aceea ca fenomenul cu pricina se petrece si in tarile din Europa de Vest. Francezii au si gasit un nume elegant pentru masificarea studiilor universitare; ei ii spun democratizare ! Bun, le democratizam noi, dar cine se mai inhama la efort si de ce ? Solutii exista in mod evident, insa nu in zona conceptului de universitate antreprenoriala. Procesul de educatie nu trebuie sa fie de vanzare. El trebuie sa ramana o obligatie a statului fata de tinerele generatii. Sigur ca domnii politicieni, care de regula sunt si mari oameni de afaceri pe banii statului, vor intelege mai bine aceste mecanisme, atunci cand vor trebui sa plateasca un inginer sau un matematician bun, cu 10.000/15.000 de euro pe luna, daca-i vor gasi. Pana atunci insa, asa cum spuneati, va iesi la pensie si generatia de mijloc si universitatile vor exista doar sub forma unor cladiri, in interiorul carora se vor organiza cursuri intensive de plagiat la distanta, pentru cadre didactice.