COSMOPOLIS. Buclucureşti
- 11-06-2009
- Nr. 478
-
Călin-Andrei MIHĂILESCU
- Rubrici
- 0 Comentarii
Un bucluc nu vine niciodată singur. Nici n-ar putea. Ca apa, ca laptele, ca laptele vărsat în apă, buclucul e, cum spun grămăticii, un substantiv nenumărabil. Dacă nu se poate număra, atunci buclucul nu e nici unul, nici mai multe. Ca grămada, pare paradoxal, căci oricîte bucăţele ai lua din el, tot bucluc rămîne. Vorba mai însemna şi calabalîc, greotăţi, desăgi, poate sarsanale – mă rog, o încărcătură ori o încurcătură fără graniţe precise, cam ca un melc cu mai multe case. Grecii erau precişi în miturile lor pedepsitoare: un om – un şoz. Sisif împingea un singur bolovan; Zenon nu avea o tolbă cu săgeţi, ci doar una, şi aia stricată; mama lui Oedip era numai una; iar Atlas ţinea singurul nostru Pămînt pe umeri. În schimb, la gura care zice „bucluc“ se bat turcii. Un bucluc nu vine niciodată singur; dar vine sigur. Plecarea lui e incertă. Ciobanul Bucur se va fi bucurat să poposească prin mlaştinile păduroase care i-au făcut loc. Doar trebuiau să poarte un nume, şi i l-au luat pe al lui, jumătate de mileniu fix înainte de a mă naşte eu la maternitatea „Steaua“, puţin înainte de a deveni dinamovist. Buclucul cu începuturile […]