Literatură la feminin – Katherine Mansfield şi Hortensia Papadat-Bengescu
- 09-07-2009
- Nr. 482
-
Andreea RĂSUCEANU
- Literatură
- 7 Comentarii
O neştiută competiţie pare să se desfăşoare, în intervalul dintre anii 1919-1922, între două scriitoare ale vremii, fiecare cu spaţiul ei natal, un topos exotic şi mărginaş, misterios şi aparte: Katherine Mansfield se naşte în Noua Zeelandă, tărîm insular pierdut în apele Pacificului de Sud, iar Hortensia Papadat-Bengescu de cealaltă parte a lumii, la porţile Orientului, tărîm aflat la confluenţa dintre giubeaua turcească şi modele nemţeşti. Volumul Ape adînci (care constituie debutul Hortensiei Papadat-Bengescu, în 1919) are un titlu pe care critica l-a privit ca pe o premoniţie referitoare la sondarea abisurilor fiinţei, tema predilectă a literaturii bengesciene. Cu un an înainte, în 1918, Katherine Mansfield publicase Preludiu, poate cel mai frumos volum de proză scurtă al său. Vieţile paralele a două scriitoare Dacă în anul 1920 povestirea Miss Brill o consacrase pe scriitoarea neozeelandeză drept una dintre cele mai importante autoare ale modernismului (aceasta fiind încadrată într-o altă colecţie de proză scurtă, intitulată Bliss, după un alt text esenţial al lui Katherine Mansfield), în 1921 Hortensiei Papadat-Bengescu îi apărea volumul Femeia în faţa oglinzei, cel mai reprezentativ pentru proza sa scurtă, atît de „bogat în ideologia sa pasională“1. Fără a fi ştiut una de existenţa celeilalte, cele […]
Si mai multa atentie la gramatica limbii romane. Nu se scrie „Insasi materialul narativ”, ci „insusi materialul narativ”. A. L. nu are dreptate, nu orice text pretios e obligatoriu fin, subtil, sofisticat. Intelege cineva ceva din pasajul urmator: „Detaliile joaca insa un rol diferit in proza lui Katherine Mansfield, unde sunt strans legate in increngatura narativa, in vreme ce la Hortensia papadat-Bengescu ele fac insasi materialul narativ – in Vecinatate se va amplifica enigma nu va fi niciodata rezolvata, ci chiar amplificata prin disparitia inexplicabila a personajului in jurul caruia se tese misterul, in vreme ce Beatitudine isi gaseste finalitatea in deconspirarea unui episod adulterin, ocultat de multitudinea amplasate in pozitii cheie ale textului”? Curat sofisticat, fin blabalabla!
1.”Copilaresc” e sa afirmi, de exemplu, ca Mansfield si Hortensia au pus bazele modernismului europeran. Mai am si alte exemple, bazate pe o lectura atenta.
2. Volumul Sangvine nu a fost publicat de Hortansa in timpul vietii, ci este o antologie postuma realizata de Doina Curticapeanu (cf. DGLR). Mai multa atentie, deci. Nu-i nimic, unii cred si azi ca G. Calinescu a scris volumul Ulise, o antologie publicistica realizata in 1965 de Geo Serban. 🙂
3. Ibraileanu nu a semnat niciodata Garabet, ci G., in timp ce Lovinescu a semnat intotdeauna E., nu Eugen, nume pe care il detesta. Mi se pare corect sa le respectam vointa. E ca in cazul Stefan Aug. Doinas, pe care unii il scriu Augustin.
4. Ramin la ideea ca paralela e cam deplasata. In termenii lui Florin Barbulescu, care are totusi dreptate, Mansfield e oricum sub nivelui doamnei Bengescu. Nu crezi ca ar fi fost mai normala o competitie nestiuta cu Virginia Woolf?
Despre rest, numai de bine.
e foarte romaneasca chestia asta: se apuca cineva sa demonstreze ca un autor roman are valoare universala, si gata sare altcineva ca „hortensia era cunoscuta doar in Romanica”… fireste ca nu era cunoscuta in lume, nici Camil si nici Blaga, ca sa dau doua exemple la intamplare, nu erau. dar asta nu inseamna ca ei nu aveau valoare universala. si, daca atunci nu erau promovati, de ce sa nu zicem acum ca avem si noi autori care pot sta intr-o biblioteca universala. ne plangem atata ca suntem o cultura minora, dar ce se face pentru promovarea adevaratelor valori romanesti, fie ele si mai vechi? Acum e o adevarata obsesie peste tot in lume cu revalorificarea autorilor mai vechi, unele culturi nici nu au o Hortensie, si totusi isi scot in evidenta autorii de parca ar fi niste repere. la noi e demodat sa mai vorbesti despre clasici, sau nu merita, ca existau „doar in Romanica”…
un studiu de o mare finete, subtil, sofisticat. sfarsitul e cam abrupt, as fi vrut sa vad si niste concluzii mai detaliate. in rest, o analiza excelenta.
Draga… Tudor,
S-o luam punctual:
Daca citeai cu atentie articolul, vedeai ca spatiul „exotic” se referea la locul nasterii autoarelor, strict, precum se vede in chiar inceputul acestuia. Asemanarile structurale, cum le numesti tu, sunt evidentiate in articolul meu, argumentate pe text, iar articolul, atentie, se refera la prozele scurte, deci afirmatia cum ca Mansfield n-ar fi scris romane e copilareasca si nu are nici un sens in acest context. Despre „furorile” pe care le facea Mansfield, te rog sa te mai documentezi. Apreciez faptul ca ti-ai gasit timp sa-mi apreciezi articolul, dar as fi preferat sa-l citesti cu atentie si sa existe si argumentele care sa-ti demonstreze opinia.
O varianta a articolului, mai amanuntita, de mai mare intindere, va aparea in curand intr-un volum la editura Polirom. Poate ca citind articolul in noua forma, vei aprecia altfel paralela.
Cu stima,
Andreea Rasuceanu
Un articol lung, pedant, constiincios, are si note de subsol, dar citit cu oarescare atentie nu se tine deloc. Nu exista nici o asemanare structurala, nici biografica, nici bibliografica intre doamna Papadat-Bengescu si K. Mansfield. Afara, poate, de faptul ca amandoua sunt femei si au scris cam in acelasi timp. Dar, din cate stiu, Katherine n-a scris romane, ca Hortensia noastra, si nu si-a scris cartile in „exotica” si „marginasa” Noua Zeelanda, cum sugereaza autoarea articolului, ci in Marea Britanie. Mai mult, in vreme ce scriitoarea anglofona facea furori prin Romanica, despre Hortensia nu auzise nimenea in afara patriei noastre.
Comparatia dintre cele doua scriitoare ramane deci total deplasata si complet nesustenabila. Pacat de efort.
De ceva vreme in paginile revistelor de cultura romanesti nu am mai gasit un eseu atat de bine articulat. Felicitari autoarei.