MUZEELE LUMII. Arta ca discurs naţional

Galleria Nazionale d’Arte Moderna din Roma ilustrează categoria amplasamentelor muzeale de neepuizat într-o unică vizită. Primul argument invocă, de­sigur, proporţiile; ca orice muzeu naţional relevant, a cărui miză este reprezentarea exhaustivă a patrimoniului local, şi această instituţie este vastă. În perimetrul ei nu poţi cuprinde totalitatea numelor şi programelor artistice într-o unică repriză, decît cu riscul de a-i nedreptăţi pe unii şi supraevalua pe alţii, cu atît mai mult cu cît materia pe care o treci în revistă – arta italiană a ultimelor două secole – pretinde un ochi exersat. Al doilea motiv al reîntoarcerii ar fi – dintr-o perspectivă strict subiectivă – o anume dispoziţie interioară exprimată prin succesiunea sălilor, allestimento, conexiuni sau afinităţi selective: de la prima incursiune în acest spaţiu revin, de cîte ori am ocazia, pentru a reîntîlni anumite opere de artă, dar şi pentru a încerca prospeţimea altora. În acelaşi regim al subiectivităţii intră şi ispita de a compara discursul muzeologic de la Roma cu cel similar de la Bucureşti, cu atît mai mult cu cît cele două muzee naţionale tematizează capitole comune (historismul şi arta academică, Şcoala de la Barbizon, estetismul secesionist, avangarda, întoarcerea la clasicism sau recuperarea trecutului), iar o sumă de artişti […]