BIFURCAŢII. Amărăciuni de toamnă. Şi nu numai
- 03-09-2009
- Nr. 490
-
Liviu ORNEA
- Rubrici
- 19 Comentarii
La sfîrşitul verii, R.P., preparatoare de un an de zile la noi în facultate, ne-a anunţat că renunţă la post şi merge acasă, la un liceu din Buzău – loc cîştigat în urma concursului de titularizare. Prietenul ei, de loc din Brăila, absolvent de master la noi, student foarte bun, urma să înceapă în toamnă un doctorat cu mine. A renunţat şi el, a dat concurs de titularizare, va fi profesor de liceu în Buzău. Motivul amîndurora: nu-şi pot permite să trăiască în Bucureşti, familiile nu îi pot susţine aici, le-a cam ajuns cu viaţa de cămin – singura înlesnire pe care i-o puteam oferi lui pe perioada doctoranturii. Salariul de preparator sau asistent e mic, pînă să ajungă ei la un venit care să le permită o locuinţă şi un trai decente ar mai avea mult de tras. I-am înţeles. Am pierdut doi viitori cercetători. Şcoala a cîştigat doi profesori foarte buni – R.P. predase deja un an la un mare liceu bucureştean, cu rezultate excelente, pentru A.T. garantez eu, am văzut cu ce pasiune şi cu cîtă limpezime explică altora matematica, pe care o înţelege. Sigur, se poate spune şi că nu erau destul de atinşi de patima […]
Domnule Hurduc,
Sigur ca nu pot sa nu va dau dreptate. In conditiile de la noi, unde doar 5 la suta dintre cercetatori isi vad de treaba trebuie cautate metode statistice, obiective si cateva exemple poate sunt deplasate.
Am verificat intre timp, intr-adevar IT-ul e un caz particular.
Nici un moment nu am constestat sistemul ISI, ci doar am incercat sa explic, iar in comentariul „inca un argument” am descris un fenomen general, din ce cauza ordinea exacta, subliniez, din clasamentul ad astra la matematica este distorsionata in multe locuri. Si ca acest clasament, prost interpretat a fost folosit in rafuieli personale.
Si criteriile minimale sunt bune sigur, chiar daca sunt mai nou usor de trecut.
Poate cel mai bun sistem la noi ar fi o analiza ISI complexa pe 5 publicatii alese de candidat.
Cred ca problema cea mai mare ramane intrarea in sistem la baza lui. Nici unul dintre cei mai buni 5 absolventi din generatia mea nu a primit post de preparator, si toti au decis sa plece, desi nu doreau asta neaparat. nu au primit din motive obiective, lipsa de ore. Ei sunt acum doctoranzi la universitati foarte bune. Stiu si oameni foarte buni din strainatate care aveau deja post acolo, dar voiau sa se intoarca si li s-a spus ca nu exista posturi de lectori si conferentiari. De aceea nu sunt doi candidati pe loc la concursuri, pentru ca multi dintre cei mai buni absolventi au plecat din tara, si doar o parte dintre ei de buna voie.
Pana la urma nu pot sa nu sustin pe oricine care doreste stoparea sau eliminarea celor foarte slabi din sistem. Si nu pot sa nu-i apreciez pe cei care raman in tara si lupta. Scopul meu era sa subliniez unele imperfectiuni ale sistemului la matematica. Asa ca va urez mult succes!
Stimate coleg,
Exemplele punctuale nu au o relevanta foarte mare, atunci cand vrei sa stabilesti niste principii de clasificare. Oricum ai stabili aceste principii, niciodata nu vei reusi sa generezi un sistem perfect si intotdeauna vei avea tot felul de cazuri particulare, care se abat de la reguli. Important este ca un astfel de sistem, sa poata raspunde corect majoritatii situatiilor. In toate specializarile exista directii de cercetare mai dificile si mai putin dificile, iar fiecare este liber sa aleaga ce-i place mai mult. Si mai intervine si bruma aceea de noroc de care va vorbeam, lucru absolut imposibil de cuantificat.
Faptul ca acele clasamente intocmite de AdAstra au fost interpretate gresit de unii ziaristi, sau de unii membrii ai comunitatii academice, asta nu inseamna ca ele nu sunt folositoare, sau ca ar trebui ignorate. Cel mai important aspect developat de clasamentele AdAstra, este tocmai criza cumplita de personal performant (4-5%), lucru foarte putin dezbatut in presa. Altfel spus, nu conteza aproape deloc daca esti pe locul 50 sau 250, ci esential este daca te regasesti sau nu in acest clasament. Problema cea mai grava a Romaniei in momentul de fata, este faptul ca nu putem face o reforma adevarata in universitati, pentru ca in mod normal ar trebui sa ramanem doar cu 5-6 institutii, ceea ce ar fi mult prea putin. Iar pana cand MECI nu va pune presiune pe cadrele didactice, in scopul stimularii publicatiilor cu vizibilitate internationala, nu vom putea rezolva nimic si vom ramane in continuare coada Europei.
Exemplul pe care l-ati dat dumneavoastra referitor la domeniul IT este unul cu totul particluar. Nu stiu exact toate motivele (unul ar fi necesitatea circulatiei foarte rapide a ideilor) pentru care colegii din IT s-au tinut mai departe de sistemul ISI o buna bucata de vreme. Pana la urma insa, se pare ca au ajuns si ei la concluzia ca este nevoie sa se integreze in acest sistem, insa mai dureaza putin pana ce integrarea va fi completa.
Dumneavoastra spuneti ca sunteti intr-o universitate din Top 5 UE, deci implicit faceti referire si la sistemul ISI, pentru ca orice clasament am lua in discutie, acesta va tine cont intr-un mod substantial de articolele publicate in reviste de larga circulatie.
Ma intrebati cum alegem un profesor din doi, la un concurs ? Pai in Romania este foarte simplu, pentru ca alegem de fapt unul din unu. Concursurile la care se prezinta doi candidati sunt absolut rarisime si de aceea este obligatorie introducerea unor standarde minime. Problema noastra este alta: aceste standarde minime sunt absolut ridicole. Mai nou cerem pentru confirmarea unei teze de doctorat (e adevarat doar pe anumite domenii) unul sau doua articole ISI, iar pentru profesori cerem 4 si acelea putand fi echivalate, dupa reteta Sorin Oprescu. E foarte adevarat ca in Romania mai avem si tot soiul de criterii aberante, cum ar fi obligativitatea de a avea carti publicate. In schimb nu te intreaba nimeni daca ai domeniu propriu de cercetare.
Daca sunteti interesat in aceste probleme, pe forumul Asociatiei FAR (http://www.forumul-academic-roman.org/cgi-bin/yabb/YaBB.pl?board=news) puteti gasi multe dezbateri, cu argumentatiile aferente si despre politicile de promovare si despre competente si despre calitatea actului didactic, sau a doctoratelor.
completare la mesajul anterior:
un alt argument impotriva clasamentului:
-Un cercetator care lucreaza in domeniul matematicii numit Combinatorica publica in medie cam 10 articole pe an; combinatorica desi cere multa abilitate matematica este un domeniu pe care poti sa-l ataci fara prea multe cunostinte sofisticate (apriori). Si evident ca un cercetator bun publica in reviste bune
-un cercetator in domeniul Geometriei algebrice, o alta ramura a matematicii, care de data aceasta necesita o lunga pregatire extrem de tehnica, publica in medie cam un articol la 1,5 ani.
Geometria algebrica este considerata de multi matematicieni una dintre cele mai „crunte” ramuri.
Nenumarate medalii Fields au fost acordate pentru cercetarea in acest domeniu.
paralela se poate extinde la alte perechi de domenii.
Intr-un clasament gen ad astra, cercetatorul din combinatorica vine pe o perioada de doi ani cu 20 de articole. iar cel din geometrie algebrica cu unul sau doua.
ei pot sa fie cercetatori excelenti de acelasi nivel, dar cel din combinatorica va fi cu 100-150 de pozitii in fata celui care face o matematica care cere o initiere prelungita. pt ca e posibil ca ei sa publice in aceleasi reviste, dar desigur cu o alta frecventa.
in conditiile lipsei de discernamant din tara noastra,
unul de pe locul 35 se poate apuca sa-l atace public pe unul de pe locul 98, care nu are „suficiente” publicatii datorita specificului domeniului. Am vazut asta pe niste „minunate bloguri autohtone”. Mai grav cel care lucreaza pe un domeniu mai „greu” risca sa piarda joburi, promovari.
Bagati in aceeasi oala, pe termen lung riscam ca oamenii sa nu se mai apuce de anumite domenii foarte importante si frumoase.
aceasta nedreptate este generalizata in orice clasament in care amesteci matematicienii lucrand in diferite domenii. O comisie prestigioasa, externa, ar putea identifica imediat matematicienii buni de cei mai putin buni.
poate e doar cazul particular al matematicii…
Domnule Hurduc,
Aveti dreptate in multe privinte. Nu am dreptul, nu vreau si nu am timp sa acuz sistemul din ro sau ad astra, departe de mine gandul. Tind sa cred ca clasamentele ad astra au facut bine pana la un punct.
m-am uitat la un momentdat pe un clasament la matematica, nu stiu cat e de actual, si cercetatorul cu cele mai impresionante publicatii, Papadima, era pe locul 7 parca (poate gresesc putin).
Sunt de acord ca trebuie extrase niste date din aceste clasamente. Dar sa pui oamenii in ORDINE CRESCATOARE, oameni care lucreaza pe domenii diferite, de dificultati diferite, pe algoritmi de genul
\”nr de pagini inmultit cu coeficient impartit la nr de autori xor numarul de coloane pe pagina\” (exagerez desigur) mi se pare o eroare. sa faci un clasament exact referitor la ceva atat de greu de cuantificat. Era ok, daca ii clasificati, in cercetatori de 5 stele, de 4 stele, de 3 stele….
in universitatile bune ( eu sunt la una de top 5 in europa,si nu in portugalia, despre care nu stiu nimic de fapt) se formeaza o comisie de specialisti la numirea unui profesor. deobicei 5-6 specialisti de talie mondiala in domeniul X analizeaza dosarele candidatilor, cu analiza pe opera, pe rezultate direct. va asigur ca nu li se pune un coefient ELO si ca nu apare nici o cifra si nici un clasament.
Sunt convins insa ca nu merge in Romania.
dar cum alegeti dumneavoastra intre doi candidati pe un post de profesor? il luati pe primul din clasament? clasamentele sunt ok cu aproximatie, sunt foarte ok. dar uneori aproximatia nu e foarte fina.
DECI REPET: ESTE FOARTE BINE CA SE FAC ACESTE ANALIZE
daracum un contraexemplu maximal:
Mihai Patrascu, 27 de ani, Senior member AT & Labs, este poate cel mai cunoscut cercetator roman pe informatica teoretica. A rezolvat la 20 de ani cea mai importanta problema din domeniul lui, a luat premiul pentru cel mai bun student din SUA si Canada. A facut doctoratul la mit intr un an. cand era student undergrad, i-au fost acceptate cele mai multe articole (world wide) in cea mai buna conferinta mondiala de algoritmi. scrie pe blogul sau informatics weekly ca nu satisface criteriile pentru a fi cadru universitar in romania. in unul din ultimele sale posturi discuta sistemul universitar din romania, cam in acelasi stil cum il privim toti din afara. este oare posibil ca la un moment dat sa avem un nevalina prize care sa nu fie destul de bun pentru Romania?
sunt intrebari…
cred ca e bine sa se foloseasca sistemul ISI, evident, dar nu stiu cum, ca asa cum se face acum e foarte aproximativ… in stiinte precum matematica nu conteaza neaparat numarul de articole ci impactul lor (wiles, perelman, laforgue au putine articole si sunt printre cei mai mari. )
cum se face acum e bine pentru o univ de locul 500-1000. acolo ne propunem sa fim? daca da, nu prea are rost sa continuam discutia…
Cred in buna intentie a Ad Astra si in efectul pozitiv al actiunilor acesteia, cu observatiile de mai sus.
Domnule Hurduc,
Aveti dreptate in multe privinte. Nu am dreptul, nu vreau si nu am timp sa acuz sistemul din ro sau ad astra, departe de mine gandul. Tind sa cred ca clasamentele ad astra au facut bine pana la un punct.
m-am uitat la un momentdat pe un clasament la matematica, nu stiu cat e de actual, si cercetatorul cu cele mai impresionante publicatii, Papadima, era pe locul 7 parca (poate gresesc putin).
Sunt de acord ca trebuie extrase niste date din aceste clasamente. Dar sa pui oamenii in ORDINE CRESCATOARE, oameni care lucreaza pe domenii diferite, de dificultati diferite, pe algoritmi de genul
\”nr de pagini inmultit cu coeficient impartit la nr de autori xor numarul de coloane pe pagina\” (exagerez desigur) mi se pare o eroare. sa faci un clasament exact referitor la ceva atat de greu de cuantificat. Era ok, daca ii clasificati, in cercetatori de 5 stele, de 4 stele, de 3 stele….
in universitatile bune ( eu sunt la una de top 5 in europa,si nu in portugalia, despre care nu stiu nimic de fapt) se formeaza o comisie de specialisti la numirea unui profesor. deobicei 5-6 specialisti de talie mondiala in domeniul X analizeaza dosarele candidatilor, cu analiza pe opera, pe rezultate direct. va asigur ca nu li se pune un coefient ELO si ca nu apare nici o cifra si nici un clasament.
Sunt convins insa ca nu merge in Romania.
dar cum alegeti dumneavoastra intre doi candidati pe un post de profesor? il luati pe primul din clasament? clasamentele sunt ok cu aproximatie, sunt foarte ok. dar uneori aproximatia nu e foarte fina.
DECI REPET: ESTE FOARTE BINE CA SE FAC ACESTE ANALIZE
daracum un contraexemplu maximal:
Mihai Patrascu, 27 de ani, Senior member AT & Labs, este poate cel mai cunoscut cercetator roman pe informatica teoretica. A rezolvat la 20 de ani cea mai importanta problema din domeniul lui, a luat premiul pentru cel mai bun student din SUA si Canada. A facut doctoratul la mit intr un an. cand era student undergrad, i-au fost acceptate cele mai multe articole (world wide) in cea mai buna conferinta mondiala de algoritmi. scrie pe blogul sau informatics weekly ca nu satisface criteriile pentru a fi cadru universitar in romania. in unul din ultimele sale posturi discuta sistemul universitar din romania, cam in acelasi stil cum il privim toti din afara. este oare posibil ca la un moment dat sa avem un nevalina prize care sa nu fie destul de bun pentru Romania?
sunt intrebari…
cred ca e bine sa se foloseasca sistemul ISI, evident, dar nu stiu cum, ca asa cum se face acum e foarte aproximativ… in stiinte precum matematica nu conteaza neaparat numarul de articole ci impactul lor (wiles, perelman, laforgue au putine articole si sunt printre cei mai mari. )
cum se face acum e bine pentru o univ de locul 500-1000. acolo ne propunem sa fim? daca da, nu prea are rost sa continuam discutia…
Cred in buna intentie a Ad Astra si in efectul pozitiv al actiunilor acesteia, cu observatiile de mai sus.
Stimate Domn,
Probabil ca aveti dreptate atunci cand spuneti ca un doctorat in UE este mai profitabil decat unul in tara (cu amendamentul ca exista domenii pentru care cele doua forme sunt absolut echivalente). Insa in general in cariera unui tanar si norocuul joaca un rol important. Ideea egalitatii de sansa, este de multe ori doar o fraza fara continut. Una este sa nimeresti in grupul unui laureat Nobel (Jean Marie Lehn spre exemplu) si alta este sa-ti faci un doctorat in Portugalia. Nu cred ca trebuie absolutizat faptul ca un doctorat in exterior, creste obligatoriu standardul de performanta al unui tanar. Insa statistic aveti dreptate, pentru ca in Romania nu avem mai mult de 5 % cadre didactice care fac cercetare adevarata.
Dar nu acesta a fost motivul principal al interventiei mele, ci faptul ca incercati sa induceti ideea ca sistemul educational romanesc, poate perverti chiar si celebrele clasamentele Thomson ISI. Cred ca va inselati si am sa va explic de ce. E devarat ca in ultimii ani am asistat la o crestere spectaculoasa a numarului de reviste ISI romanesti. 50 poate parea foarte mult la prima vedere, desi daca incepem sa analizam numarul de domenii de cercetare, vom vedea ca nu este chiar asa exagerat. Insa va pot garanta faptul ca nici macar o treime din aceste reviste, nu vor rezista in timp, in sensul ca nu vor reusi sa-si creasca coeficientii de impact peste valoarea de 0,1-0,3 (iar unele chiar vor iesi complet din clasament). Sistemul ISI este prea complicat pentru a putea fi influentat de magariile, pe care cu siguranta le vor face unele colective redactionale din Romania. Prin sistemul de autocitare, o revista nu va reusi niciodata sa depaseasca nivelul de impact 0,1-0,3 de care vorbeam mai sus. Iar daca avem in fata un dosar cu 10-20 de publicatii DOAR in reviste ISI de acest calibru, il putem arunca linistiti la cos daca vrem sa discutam intr-adevar despre competenta.
Ati fost nitel ironic si la adresa clasamentelor AdAstra. Vreau sa va spun insa ca aceste clasamente au dat in Romania o lovitura fara precedent imposturii. Sistemul ISI este un sistem destul de complex si el ne poate oferi foarte multe informatii de finete, referitoare la evolutia unei persoane. Putem urmari dinamica publicatiilor si dinamica citarilor unui individ, putem analiza factorii de impact ai revistelor in care publica, indici Hirsch, raport citari/autocitari etc. Putem evalua astfel cu destula precizie valoarea unui individ, daca dorim sa o facem cum trebuie (Nea Marin te rog sa nu sari cu contra exemplele lui Einstein si Galileo Galilei). In Romania insa, suntem foarte departe de aceste subtilitati de sistem si daca se iau in discutie numai numarul de articole, sau numai indicii Hirsch, este pentru ca nu avem nevoie (deocamdata) decat de o separare grosiera a indivizilor. In conditiile in care nu avem identificat decat acel procentaj de 5 % de care vorbeam, nu are rost efortul de a prelucra si alte informatii. Noi separam graul de neghina, in conditiile in care avem 5 boabe de grau si 95 de neghina.
Romania are nevoie obligatoriu de exercitiul editarii revistelor ISI, pentru ca trebuie sa ne formam si o cultura stiintifica. Cu aceasta ocazie mai putem observa si evolutia unor editori, care daca inainte de aparitia revistei proprii, publicau 1-2 articole pe an, brusc devin cercetatori de mare clasa european depasind 20-30 de publicatii ISI anuale (evident 90% fiind in revista proprie). La revistele serioase nu se vede asa ceva.
Domnule Ornea, nu trebuie sa fiti asa de trist pentru cei doi potentiali doctoranzi, atata timp cat nu au plecat din tara. Stiu ca la numarul extrem de mic al tinerilor care intr-adevar sunt capabili de un doctorat serios, aceasta poate fi o pierdere. Insa, poate cei doi revin mai tarziu si-si vor finaliza si doctoratul, fara a parasi pre-universitarul.
Ideea unui stagiu in pre-universitar al cadrelor didactice din universitati, mi se pare interesanta. Cred ca ar putea fi pusa si in practica fara nici un fel de efort bugetar, permitand celor care isi iau un an sabatic, sa aiba o astfel de experienta (fara a fi platiti de liceu, pentru ca-si iau salariul de la universitate). Cu siguranta ca acest schimb ar putea fi benefic, pentru intregul sistem educational.
E dificil sa te maturizezi mai repede decat generatia ta. Adesea, procesul de deschidere a pleoapelor catre realitate poate fi dureros si, la limita, chiar traumatizant. Tocmai aceasta lenta topire a entuziasmului de a privi proasapt, curat, fara intentionalitati de dincolo de suprafata, viata de toata zilele, m-a adus cu duritate in lumea adultilor.
Totul a inceput in scoala, in locul unde, atunci cand familia iti asigura un invelis protector, ferindu-te de lumea “ostila” din afara ei, dai cu ochii de cei de-o seama cu tine. Mi-aduc aminte cu durere ca la Colegiul National, unul din primele din Bucuresti (daca ar avea macar o importanta acest detaliu in epoca noastra a devalorizarii), pe care l-am terminat, cum, dintr-o clasa de 34 de insi (legea spunea ca ar fi trebuit sa fim 25, dar cine mai controleaza afacerile pe care le fac secretariatele de la marile colegii transferand liceeni de la scoli profesionale, grupuri tehnice sau licee slabe intr-o scoala unde, conform mediei, presupunand ca ar mai conta valoric, nu ar fi avut nicio sansa sa intre?), eram singurul care citea, pe langa Marquez, Salinger, Nabokov, Pynchon, Fowles, Welsh, etc., preferatii a 1% dintre colegii mei de generatie (restul avand oroare de lecturi prelungite si dificile: se multumeau in cazuri rarisime cu Dan Brown si J.K. Rowling sau “rasfoiau” pur si simplu tabloide si ziare de scandal), pe Joyce, Musil, Kafka, Pavese, Faulkner, Gide, Mann si Broch. Mi-era rusine sa vin la scoala cu Doctor Faustus si sa primesc intrebari usturatoare: “Ce faci frate cu cartoaia aia?”. “Iti strici ochii ma”, “Prea multa carte tampeste”, “O sa o iei razna”. Totul agrementat cu multe injuraturi prietenesti, glume grosiere, aluzii mizere, batai stupide pe umar. Evident ca nu are rost sa te comporti elitist: tragi cozorocul pe frunte, injuri si tu macho, mergi la o bere cu ei si va traiti in pace adolescenta tampa: intre doua recomandari muzicale (“Frate, asculta Him: sunt geniali….”) si un schimb de impresii despre ultimele filme porno vazute (sau ultimele gagici f…..), cam asa s-a desfasurat varsta devenirii unui tanar de 14-18 ani in Romania anilor 2000. Ceea ce nu ar fi nici rau, nici defazat, daca nu ne-am fi multumit cu doar atat. Din nefericire, acolo unde se termina febra hormoniilor, incetau si preocuparile noastre.
Surprinzator ca, mai tarziu, ceva din impostura noastra de liceeni superficiali (dar absolut obsedati de note: cine cobora la media anuala sub 9, se chema ca nu il prea duce mintea) – impostura la care profesorii nostri, nemotivati de nimic, consimteau de cele mai multe ori (cu exceptia mediei de la bacalaureat, a rezultatelor de la olimpiada, lucruri care mentineanu, ziceau ei, prestigiul liceului) –, s-a reincarnat in impostura de studenti. Toti voiam note maxime, dar aproape nimeni nu voia sa invete serios. Si, ciudat, realizam cu usurinta acest deziderat vicios, pe care l-am prelungit ulterior.
Facultatea, in schimb, a fost, in cele mai multe cazuri, un lung sir de comunicari ratate intre studentime si profesori. Ei traiau distant in turnurile lor de fildes, ocolindu-ne cu privirea sau trecand rapid peste noi, iar noi, hibernand in banci, cloceam metode de a scadea materia la examen, de a primi un referat, de a nu da lucrarea semestriala, de a transforma examenul scris intr-unul oral. Ei vorbeanu in legea lor, noi ne gandeam la note. Profesorii universitari, in ciuda posibilei competente (un student actual nu poate decat sa creada aprioric in profesionalismul cadrelor universitare, nefiind in masura sa o poata evalua nici macar o catime: daca un profesor ar veni la curs si-ar balmajii aberatii, in stil Sokal, nu am nicio indoiala ca nimeni nu ar reactiona la farsa, pentru ca simtul critic al studentilor din prezent este unul infantilizat si benign), nu aveau acel simt al calitatii (sau al lipsei acesteia) oamenilor din fata lor, pe care multi profesori preuniversitari, mult superior pedagogic celor din mediul academic, inca o au (ca fapt divers, as recomanda oricarui asistent universitar, conform unei virtuale legislatii a invatamantului, o experienta de doi ani in mediul preuniversitar, unde contactul cu elevul, fata de facultate, este obligatoriu). Faptul ca cei din urma fac concesii liceenilor nuli, pe care ii pastoresc, nu e din cauza proastei lor pregatiri (cum s-ar crede), ci fiindca, in mod constient si intentionat, nu considera tentativa asanarii si a ridicarii nivelului ca necesitand altfel decat un efort urias si imposibil de recompensat financiar. Cand esti platit cu 1500 de RON, dupa 25 de ani de invatamant, dupa ce ti-ai dat toate gradele, dupa ce ai mers la cursusi, perfectionari, ba chiar ai un masterat sau doua, de ce sa te preocupe altceva decat clasele terminale (unde se tinteste o promovabilitate de 100% si o medie generala de peste 8) si acei cativa elevi din care poti sa scoti olimpici? Am avut experienta unor profesori preuniversitari fenomenal de valorosi, care, desi la ore se resemnau si mentineau nivelul la limita rezistentei, antrenau in particular premiantii olimpiadelor de la nivel national. Sa-i condamnam? Intai sa-i platim mult peste cat o facem in prezent si apoi sa cartim.
Iar pe cei universitari sa-i trecem prin cateva filtre serioase, atat ale pregatirii psihopedagogice (la acest capitol, in practica, dau dovada ca sunt deficitari), cat si profesionale (o verificare calitativa a lucrarilor acestora ar trebui sa conteze in promovarea lor si nu cantitatea de hartie pe care o produc, cum se intampla acum). Si sa nu mai avem profesori universitari la 35 de ani decat atunci cand atestarea lor internationala este beyond any doubt. Si sa eliminam cele doua-trei norme pe care le au la mai multe facultati (mai ales la acele facultati private, unde se duc numai si numai pentru bani). Iar cand lucreaza in administratia de stat si au si cursuri, ar trebui ca numarul de cursuri pe care le tin sa fie unul suficient de redus pentru a asigura o minima calitate a pregatirii lor pentru facultate. Sa nu imi spuneti ca experienta profesionala la stat ii recomanda pentru cursul X, compatibil cu jobul pe care il au. Nu toti predau ce au lucrat zeci de ani. Multi se ocupa de domenii conexe, dar nicidecum suprapuse. E rusinos sa ii vezi cum intarzie la curs pentru ca orarul de la munca se termina mai tarziu sau cum, dintr-un total de 14 cursuri (sa zicem), dumnealor absenteaza (ne)motivat (spre bucuria de liceu a studentului) la cel putin 5. Ce fel de universitate e asta? De stat, as raspunde. Dar deja miroase a incropeala, a sinecura.
Nu mai continui. Sunt atatea malignitati ale sistemului de invatamant romanesc incat mi-ar lua 10 pagini sa le enumar pe toata. Meanwhile, elevul vrea nota maxima, dar nu si cunostinte pe masura, profesorii vor omagia numarul de lucrari si nu natura continutului lor, iar sistemul universitar romanesc va cauta sa scolarizeze cat mai multi studenti, fara ca nimeni sa-si puna intrebarea cum ar trebui sa fie un student. Dorim sa scapam de comunism, lichidandu-l in discursurile publice, dar tinem cu dintii la logica sa cantitativa. Traim inca in epistema socialista a acumularilor cantitative, care, iata!, nu produc salturi calitative. Chiar vrem sa ne trezim prea tarziu? Pana cand va mai merge asa?
at nea marin,
de acord cu aproape tot ce ati scris, mai ales cu partea cu ideile noi. dar, niste contraexemple totusi…sub forma de povestioara
eram la master si discutam gramada matematica cu un baiat, foarte bun baiat, care era in anul 3 (baiatul a castigat cateva cateva concursuri internationale; are 24 de ani si si-a cam terminat teza in 9 luni; si cu rezultat cam de annals, asa zice advisoru’ lui, tot din ue, si si teza advisorului a fost in annals; o sa auzitit de el…). deci cu un baiat foarte salbatic. nu in bucuresti, ca nu ne-am dus asa departe de casa.
si ne plimbam nopti in sir prin parcurile din oras si vorbeam matematica. cate si mai cate. aveam strategii cum sa clasificam p-grupurile finite, cum sa scufundam(cu distorsie) spatii metrice finite in euclidiene, faceam probleme de concurs de algebra liniara cu bruma de geometrie algebrica pe care o stiam, si cate si mai cate, ce stiam noi. acces la reviste nu aveam, ca nu prea este in ro, degeaba spuneti… si vorbeam si la telefon gramada ca aveam abonament cu 1000 de minute. pe schema complet neprofitabila 900 de min matematica, 100 min max cu „gagica”
si intr-o dupa masa stam la o pizza(intr-un local de suflet) si incepem cu o problema, asta dupa ce-l ridicam in slavi pe „base” in prealabil, si vorbim noi ce vorbim vreo 4-5 ceasuri scoatem niste foi, calculam, desenam, ne gandim, desenam… facem cateva exemple, spre oripilarea oamenilor din local, smecheri care se dadeau la tipe, in general…ca era si mai de cartier localul; si mergem la mine si mai calculam ne mai gandim noi; pana pe la vreo 10 dimineata, cand intoxicati de tigari mai vorbim de imperialul pe atunci „base” si ne culcam…
a doua seara, continuam innebuniti ce am inceput, si terminam pe la 6 dimineata… dupa o noapte de combinatorica „murdara, de cea mai buna calitate”. am fost foarte fericiti ca ne-a iesit(pe la 3 nu mai aveam sperante) distractia de pe lume…
si zicem ca e prea fundamental si trebuie sa fie cunoscut. mai topaim de fericire, mai fumam, mai povestim de base, mai mergem la o cafa, ne mai gandim la alte probleme, ca asa e tineretea.
ne amintim si azi cu drag de noptile alea, si cand ne vedem vara, incercam sa le mai repetam, fara acelasi succes, ca de… si „base”…si viata…
dupa vreo doua zile, cand dau pe la faculta si ma conectez la marea universitate, caut pe math scinet, nu prea stiam mestesugu’ pe atunci, dar gasesc intr-un final invariantu’ calculat; era un annals vechi de prin anii ’60(sec 20)… si suntem destul de mandri,dar si dezamagiti ca se stia, desi acum stim cat de mare e diferenta fata de acum 50 de ani… si ca ce am demonstrat noi ar fi acum o chestie medie…dar ne amintim cu mare drag…ca eram kids…de problema aia, de anii aia, de cat de naivi eram (in legatura cu „base”).
povestea o spun ca sa subliniez doua idei mai expresive (si pt ca sunt sub un anonimat relativ si pt ca mi s-a repetat de vreo 3-4 ori sa redescopar rezultate cunoscute, si cand esti la inceput poate fi frustrant,chiar daca iti da ceva curaj) in legatura cu opinia lui Nea Marin ca nu trebe’ grup mare. (bine o spun si pt ca e o poveste cu doi pusti dementi dupa matematica, si imi plac povestile cu cel putin doi pusti dementi).
– singur cred ca nici eu, nici el n-am fi facut problema sau am fi facut-o in cateva saptamani, luni sau ne-am fi lasat; de multe ori *totul a fost luminat* in cateva ore de discutii cu alti matematicieni, deobicei prieteni oamentati,,, banuiesc ca e standard.
-daca eram la universitatea unde sunt acum, intrebam maxim 5 oameni pana sa aflu unde sa caut articolul direct; e adevarat ca poate nu-l citeam si sigur nu il intelegeam la fel de bine citindu-l.
daca nu esti intr-un grup: s-ar putea „pierzi” gramada de timp, lucrand pe chestii cunoscute, sau pe care lucreaza cineva si e cam gata. in vest timpul nu are rabdare cu oamenii… in romania daca ai post iti permiti luxul( desi nu l-as numi asa)
pe de alta parte, 6 ani de documentare si de gandit (chiar si la o generala) fara presiune suna bine, si n-am nici o indoiala ca e un izvor pt restul vietii…
si se stie rusii ca stau la cutie si se gandesc cativa ani dupa care ies (gromov, perelman…) si ca sistemul merge. aici, in vest nu prea ne permitem sistemul asta.
plus ca, desi am citit gramada ca si student, acum nu prea mai citesc, prefer sa stau si sa ma gandesc zile in sir, fara sa ma uit la ideile altora, e mai profitabil pt mine sa fac asa, si destul de multi alti doctoranzi au abordarea asta. asa ca nu-mi permit sa nu intreb pe cei de langa mine daca micile mele descoperiri/observatii se stiu, daca altcineva lucreaza pe problema respectiva.
asa ca mai nou, arunc un ochi in fiecare zi pe arxiv cand ma trezesc, rasfoiesc blogurile, stiu tot ce s-a demonstrat pe problemele mele, si am demonstratile mele pt chestile clasice de care am nevoie.
Iar cand *vad* ceva, il intreb imediat pe GOD (asta e advisorul meu) si el ma ilumineaza ca e trivial, sau imi spune ca e exciting (de putine ori,dar el e god, asa ca e ok)
concluzia ar fi ca grupul te ajuta in mod normal si te salveaza de eforturi inoportune in anumite momente ale carierei.
Aha, si GOD poarta costum, e foarte, foarte tanar, elegant si bogat, vorbeste la ICM, citeaza din shakespeare, sartre si nabokov in articole lui din annals, bate lumea in lung si in lat. Nu a fost la olimpiade, dar a studiat greaca si latina in liceu. Si de fiecare data cand intru la el in birou, acolo, *totul este iluminat*.
Sa va spun sincer, chiar de pe vremea ministeriatului lui Miclea, pe mine m-a speriat foarte tare schimbarea criteriilor pentru titlurile universitare, respectiv armonizarea lor in perspectiva intrarii in Europa. Temerile mi s-au implinit (unfortunately). Desi intentia lui Miclea era tocmai sa descurajeze impostura, nu stiu cum s-a facut, dar rezultatul a fost exact invers !! De la un capat la altul al tarii au aparut din pamant din iarba verde niste publicatii cotate cat se poate de bine (B !!), cu asa zis comitet de lectura international (nume de complezenta, in special nume de pe la vecini – Balti, Chisinau.; asta ar fi fost desigur o bucurie, DACA cei de peste Prut nu ar semana intru totul cu noi sub aspectul bulimiei de forme fara fond).
Cuvantul impostura poate e prea putin pentru aceste publicatii „facute”, injghebate la iuteala, doar ca sa se poata numara acolo cat mai multe aparitii de articole…. Cu citarile e la fel, de doi-trei ani se lupta din greu la falsificarea criteriilor, prin practici dintre cele mai bizare, care consuma tot potentialul creativ al unei generatii experte in a-si aranja CV-ul, pentru a pasi din grad in grad.
Iata acum si motivul pentru care intervin aici, dupa exceptionalele contributii anteriaopre de pe acest forum al cititorilor: cred ca fenomenologia imposturii nu a fost INCA epuizata prin postarile anterioare, oricat de consistente au fost ele.
(Tocmai am copiat primul text oferit de stimatul Doctorand in UE, si l-am arhivat ca fiind cel mai bun fragment de proza citita de mine in ultimii ani. La fel de pertinent a intervenit in dezbatere si Cineva, ale carui accente dure traduc exact si propriile mele perceptii;
As putea semna «Un …fan al CUIVA» !!
De fapt, de la bun inceput tema a fost bine deschisa de L. Ornea, care atinge problema entropiei relatiilor in colectivele de cercetare (promovari din interior, blocarea intrusilor etc.) Despre blocarea dialogului euristic si metodologic se vorbeste si in mesajele postate de Cineva.
Un singur specimen pare a lipsi din postarile anterioare, dar si din textele autorului… (cel din 2005 si cel prezent) … Iata aceasta vietate, pe care as numi-o, în tipul ei generic, «cercetatorul fara metafizica», aflat la antipodul prototipului descris de Doctorandul in U.E.
Iata-l :
Constati ca apar pe esichierul unei discipline niste nume pe care nu ai fi pariat cu o etapa sau doua in urma. E vorba de niste tineri care au urmat – corect, fara exagerari de elan – niste studii pentru care nu lasau impresia ca sunt predestinati.
Aparent out-sideri (protectia e invizibila), ei sunt preluati spontan de structura invatamantului superior „bine” si isi fac corect, dar doar atat, treaba. Imediat dupa preluarea lor, se trece repede la trimiterea la o specializare; fara ca ei sa fi aratat nici un entuziasm pentru vreo tema de cercetare, te trezesti ca isi aleg un subiect congruent cu domeniul institutiei din strainatate unde li se ofera brusc posibilitatea sa-si faca un masterat + doctoratul; pasul urmator: ei chiar si realizeaza acea teza, exact la timp, asa cum urci o coasta atunci cand te duci spre casa. Fară vreo chemare sau inzestrare deosebita pentru domeniul ales, nici chiar pentru disciplina ca domeniu. In fine, mai trece un timp: fie ei raman atasati laboratorului strain si uneori continua sa lucreze acolo… fie revin cu doctorat + calificare optima pentru a conduce un segment institutionat de cercetare.
Bun, acum sa comparam traseul schematizat mai sus (sa-i zicem: doctoratul «cu incalzire externa» si /sau «cu ardere accelerata») – cu traseul benign, de desavarsita onestitate, descris de Doctorand (in postarea de Vineri, 4 Septembrie 2009, 00:36). Vom constata ca lucrurile atat de simple si de normale despre care vorbesc aceste mesaje anonime, noi le filtram cu intelegerea unei realitati cu mult mai putin „normale”.
Scria cineva (cred ca primul) ca nenii viseaza o casa cu casa la poarta etc. Falsh! Ei poa’ sa viseze, da’ atuncea sa se duca-n economie. Caci e un fapt: autorul vorbeshte despre mate pura – asta-i o arta.
Shi-n ecuatziunea succesului shade shi termenul obstinatziune. Sa stai in camin (cum am stat & eu)
cu slabe perspective financiare, fara nici macar *viza de flotant* in orash mare (care nu-tzi dadea dreptu’ la kilu’ de ulei & de zahar etc.), uite, cam asta e: tre’ sa crezi in steaua ta!
Nici vorba: prof de liceu e parfum! Ai timp sa citeshti & sa shi scrii. Vezi oamenii crescandu-tzi supt ochi, ai satisfactzii fantastice.
Mai scria cineva ca e nevoie de mare grup de cercetare-n jur. Nu e. Nu e daca-tzi place cu adevarat & daca eshti in stare a ceti pe clasici.
Nu, nu mai e deloc cum era odat’, cand n-aveam intr-o universitate o revista de referate. Acuma ai tot, absolut tot, la degetu’ cu care batzi pe tastatura. Te potzi documenta fara de probleme.
Idei, idei sa fie! Shi, ei bine, la idei *noi* e o alta trebshoara. Va spun p-a dreapta: am zacut la o schoala generala dupa absolvire timp de 6 ani. Nicicand, dar *nicicand* dupa aia n-am mai avut *atata timp pentru a citi si documenta*.
Cine vrea, face. „Apostolatul” de care vorbea cineva nu-i nicideum apostolat. Ca prof de liceu (& de fapt ca tanar asistent, itzi potzi dubla salariul ala de mizerie, dand meditatzii). Fara de discutzie, cu putzine ore sacrificate pe saptamana.
Eu nu vad de ce-am plange pe umarul celor care nu-s destul de hotaratzi pentru a lupta pentru o treaba. De cei care se baga-n treaba *pentru a trai bine*, ne putem lipsi fara de probleme. Zau, chiar asha, fara de probleme! Shi, ca atare, nu tre’ sa le plangem deloc de mila. Caci daca vrei confort & veatza ushoara, du-te dom’le & tzi le asigura!
Dintotdeauna a fost la fel: sotzietatea *nu* te plateshte cu marinimie pentru a trai *tu* dintr-un hobby. Shi se shtie prea bine: matematica pura, precum arta, e meseria celor in blugi & tricou. Vrei
cumva smoking & papillon? Du-te-n aplicata, in industrie, sau du-te, ca Patapievici in administratzie. Dar, *du-te*!
Domnule Doctorand,
Cu siguranta ca, in mod intentionat, am exagerat pe alocuri in argumentatia mea. Fara indoiala ca sunt tineri de nota 10 (sau nu) care studiaza, sunt cultivati, duc o viata normala, au ambitii profesionale absolut firesti, sunt bine platiti si, in definitiv, prin tot ceea ce reprezinta acesti tineri trag societatea romaneasca in secolul al XXI-lea. Dar, in acelasi timp, cred ca stiti la fel de bine ca mine ca profilul tanarului upper-middle de mai sus nu este nici pe departe ceva des intalnit in Romania. De fapt, mai curand, acest tanar de 20-30 de ani, cu telefon poznas si inteligenta pestrita (domnul Patapievici l-ar trece la index drept « postmodern », « relativist », « hedonist », etc.) tinde sa o stearga in afara cu prima ocazie care i se ofera. El nu are radacini aici, ceea ce nu e de mirare. Bine, sunt si exceptii, dar regula, “tirania majoritatii”, este alta: smecheri, fanfaroni, arivisti, mostenitori ai retelelor sociale din neamuri, doctoranzi ce urmaresc doar diploma (pentru cei 15% in plus la salariu, pentru o catedra, pentru ceva, dar neaparat ceva), ignari, etc. Va pot enumera oricand o lista de doctori si asistenti romani, in jur de 30 de ani, care stau in invatamantul superior producand “opere” care, de-ar trece granita, nu s-ar putea valida. Basca ca reusesc sa cupleze ziua de munca de la institutia de stat unde lucreaza cu institutia academica de stat unde iarasi sunt angajati! Sunt aproape supraoameni numai judecand dupa programul ticsit pe care il au. Dar sunt si mari creatori de maculatura sub presiune. Provin din neamuri din sistemul bugetar. Odrasle de consilieri de stat, sotii (amante) de ambasadori, consilieri prezidentiali, de profesori universitari a la Aurelian Bondrea, liste intregi de asemenea indivizi. Si, bineinteles, toti cu medii aberante, cu articole publicate in reviste obscure, toti ajutati si sprijiniti de cineva din umbra. Nici unul multumindu-se cu un doctorat bine facut. Nu, ei chiar urmeaza doua, ambele la fel de nule conform standardelor internationale. Cu acestia am eu ceva. Cat despre automate, masinarii de reprodus, tocilarii fanatici, acestia sunt o minoritate in cadrul unei alte minoritati: minoritatea celor care, de bine, de rau, cel putin invata. Nu isi dau doar interesul, cum s-ar zice. Din randul gunoaielor umane, fara caracter, si care tind sa corupa si pe cei bunisori, se recolteaza clasa noastra birocratico-politica. Nu uitati: Doamna Ministru al Turismului este conferentiar la o facultate in tara asta. Si doar are si ea un doctorat. Ca dumneaiei, au fost si inca sunt prea multi. Aveti incredere in titlurile dumneaiei? Are cineva din strainatate, din cadrul unor universitati serioase, incredere in felul in care a plouat cu PhD in Romania ultimelor decenii?
P.S. Ii multumesc domnului Ornea pentru link. Imi cer scuze ca ii vorbesc despre lucruri pe care deja le cunoaste.
Iată: http://www.observatorcultural.ro/BIFURCATII.-The-winner-takes-it-all*articleID_14404-articles_details.html
L.O.
Doamna/Domnule Cineva!,
Sunt de acord cu dumneavoastra pana la un punct. E absolut stupid, jenant si nociv, cat de usor se da nota 10 in orice context, in Romania. E in detrimentul tuturor, si a celor care nu vor sa toceasca pentru 10, si a celor care se zbat, cum pot, sa ia 10. Nu e normal sa existe mai mult de un absolvent cu media finala 10, de acord. Nu pot sa apreciez cati dintre cei cu 10 sunt „automate cretine” sau „eruditi sterpi”, dar dincolo de orice indoiala ei exista. Cei care sunt de 10, „se devalorizeaza pe piata” fiind in rand cu „automatele”. Pe cei de „afara” nu i mai ducem de mult de nas cu diplomele noastre.
Dar as vrea sa va raspund, desi nu m-ati intrebat la:
„Cati tineri vedeti Dvs, ca se apropie cu devotament cu cucernicie de o carte, pe cati ii simti vibrand sufleteste, incordandu-si fiinta de parca o idee, o solutie, o metoda le confirma identitatea, implinandu-i ca oameni?…”
Pemiteti si o reformulare aproape echivalenta: „Cati ciresari mai exista?”
Multi! Si printre cei cu zece mai ales, si printre ceilalti. Doar ca acesti ciresari ai vremurilor noastre vibreaza mai subtil, si mult mai indecent. Au telefoane poznase si nu-si imbraca inteligenta in negru.
Aud: Nu se mai citeste ca pe vremuri.Corect. Dar acum exista alternative, cei care deschid o carte, o deschid din start cu devotament. Ei renunta la altceva ca sa citeasca . In comunism s-a citit pe rupte, dar era la moda. Tind sa cred ca pentru foarte putini a fost dragoste adevarata, placere copilareasca la maturitate.
Sa va mai spun ceva. Se citeste altceva. E adevarat, nu se mai citesc clasicii ( e o lunga discutie sa stabilim cine sunt acestia). Dar „clasicii clasici” nu se mai potrivesc. Sa-l luam pe Jerome K. Jerome, care e sublim. Mai prinde? Nu. De ce? Ritmul e mult prea lent, nu mitraliaza destule idei. Exagerez, dar sper ca intelegeti. Carti profunde? Nu mai este timp din pacate sa te cufunzi o saptamana intr-o carte stufoasa. Se citeste seara si in vacanta. E pacat. Nu stiu. Stiu ca se citeste altceva. Autori contemporani, oameni in viata la 50,60 de ani maxim care scriu alert, comunica idei rapid. Dar se citeste literatura foarte buna, va asigur, poate mai buna decat clasicii. Iar oameni ocupati, isi rapesc din timpul lor si se bucura de carti. Am petrecut mult timp, intrebandu i pe prietenii mei ce citesc. Am incercat sa inteleg ce inseamna clasici pentru generatia noastra, noi intre 20 si 30 de ani. Prietenii mei sunt random sample intre cultivatii usor peste medie, majoritatea informaticieni, cat de cat buni la scoala, lucreaza la firme, nu merg la vot, parca nu merita nici cu liberalii. Clasicii generatiei noastre par sa fie: Salinger, Fitzgerald, Hemingway, Garcia-Marquez. Aproape toti au citit trei din acesti patru autori si aproape nici unul autori mai vechi (din placere). Aproape toti au incercat sa citeasca Saramago, Bellow, Manea, Cartarescu (cartile mai grele), chiar si Craciun etc. dar li s-a parut prea greu, nu au putut duce, chiar daca nu au recunoscut direct. Din fericire literatura americana contemporana se citeste usor, e geniala, e potrivita cu timpurile noastre, e reala.
Poate vi se pare o generatie frivola, pierduta, lipsita de „sacru” si care nu „vibreaza”. Eu zic ca e o generatie, primul upper-middle class romanesc, cu oameni cat de cat educati, care lucreaza la firme pe bani multisori si de multe ori fac treaba buna, care merg la filme, citesc carti (nu clasici), merg in baruri ca lumea pentru o bautura dupa lucru, iubesc si apoi divorteaza, oameni care gandesc, care viseaza fara sa fie patetici, care vorbesc porcos uneori, stiind ca nu conteaza. Si daca nu venea criza Romania inainta incet si sigur cu generatia asta ca si motor. Si lucrurile s-ar fi reglat cu timpul sub presiunea economica, independent de conducatori. (din pacate in timp de criza avem nevoie de conducatori)
In general, nu avem nevoie de caractere cred, ci de un upper-middle class. Si noi suntem foarte multumiti de ceea ce se intampla pe acest front.
ps: ultima fraza nu se aplica in lumea stiintifica, acolo e nevoie de „duh sfant”.
imi dau seama ca am facut pe undeva o nedreptate. In romania exista multi profi univesitari de matematica foarte buni, dedicati, pasionati. Ei nu au o lista de publicatii la nivelul celor din strainate dintr-o suma de motive: in principal pt ca i-a prins revolutia mai spre apus de cariera, iar pana atunci nu aveau de ce sa fie preocupati de o lista fancy de publicatii, pt ca nu exista presiunea joburilor ca si in strainatate, sau pur si simplu pentru ca e mai greu sa publici din romania intr-o revista foarte buna(chestiuni sociale si de marketing). Ei merita doctoranzi buni, dar din pacate e greu; oricat de trist ar fi trebuie sa accepte situatia, sa i indrume spre prietenii lor din vest, sa scrie articole cu ei, sa le vegheze drumul de la distanta, sa se bucure de succesul lor, sa aiba grija ca de ochii din cap de cei buni care raman.
Succesul matematicienilor romani in strainatate (cred incontestabil dupa 1990) li se datoreaza in mare masura si lor. aud de la prieteni si pe bloguri ca in romania e foarte bun liceul dar foarte slaba facultatea, si ca olimpiadele \”i-au facut\”.
dar fiecare matematician de succes din strainatate datoreaza ceva, mult sau putin, profilor din faculta, celor buni si fara publicatii impresionante, care ne-au invatat matematica temeinic si au fost apropiati de noi. si ne-au aratat \”smecherii\” in pauza. sa-i judeci pe cei care au trait o jumatate de viata in comunism dupa lista de publicatii e o miselie.care au trait pe un salariu de 50 de ori mai mic decat colegii lor- de acelasi nivel- din strainate. mi-e frica de haul care vine dupa ei.
Am reparat ceva? Un Stoilow la orizont, sa imparta dreptatea?
Domnule Ornea,
Nu am sa va vorbesc despre cat de umilitoare sunt salariile debutantilor in invatamant, indiferent de nivel, nici despre “apostolatul” (mai degraba abnegatie si chiar, in unele rare situatii, martiraj) tanarului cercetator aflat la inceput de drum, nici despre promovarea “celor din sistem” in vesnica traditie “din ruda in ruda de la o generatie la alta”, nici despre salturile de la preparator la profesor intr-un deceniu, nici despre profesorii facuti “cu puncte”, nici despre sistemul “2-3 norme” (mai ales la facultati private), etc., nu, toate acestea sunt lucruri pe care le cunoasteti in detaliu si cu mii de exemple mult mai bine decat mine.
Eu am de gand sa va prezint un fel de a gandi, de care, personal, m-am lovit in varii situatii, afectandu-ma in plan moral.
De cand am intrat la scoala pana cand am iesit cu o diploma de absolvire de la Universitatea Bucuresti, inca de la primele ore de abecedar si pana la examenul de licenta, tot ce am auzit, picurandu-mi-se in urechi din sute de guri, a fost eternul indemn, mostenit din Epoca de Aur, de a invata de nota 10. In ultimele doua decenii nu cred ca a existat un elev in tara aceasta care sa nu fie inteles ca invatamantul nostru, cel putin teoretic, este dirijat mental spre un cult al calificativelor maxime. De la tabela cu nota 10 a Nadiei Comaneci pana la “dubla repartitie” destinata celor mai buni studenti inainte de Revolutie, invatamantul romanesc pare a se uita numai la eminente compuse din note. Cine nu este de aproximativ 10, nu poate fi decat mediocru! Mentalitatea aceasta a excesului, a supralicitarii maximaliste si a performantei sportive (indiferent de domeniu), obsesiv-maniacale, grandios-ceausiste, o avem si astazi cand vine vorba de elevii patriei. Poate mi-ati putea explica Dvs. de ce scoala romaneasca isi orienteaza eforturile mentalitare intr-o unica si rigida directie. De ce de pilda nu am scoate cetateni de nota 8 sau 7, dar care, in societate, sa isi faca datoria macar de notele lor mediocre? De ce alcatuim un corp social care se prosterneaza in fata inteligentelor “cu note maxime” cand, pana la urma, intr-o lume moderna, ca-n Occident, cativa sunt de 10, iar restul, ca lucrurile sa mearga bine, ar trebuie sa-si faca treaba lor de oameni obisnuiti, de nota 7-8? In Romania, ai impresia ca in afara unor genii cu note, restul insilor nici nu mai conteaza calitativ. Sunt insignifianti din punctul de vedere al mentalitatii comune. Dar cum sunteti matematician, va propun un exercitiu: care este media aritmetica a calitatii in educatie a unui popor in care 1% sunt de 10, iar restul trag, in realitate, la un maxim 5 (pentru ca, din perspectiva profesorului roman al ultimilor 40 de ani, doar nota “ideala” conteaza sa fie data pe merit: mai jos, examinarea poate fi superficiala, fiindca oricum, nu-i asa?, ce sens mai are?). Credeti ca nu ne-ar fi mai bine sa scoatem insi de duzina, dar care sa isi respecte firma, nu nulitati evaluate pripit si arogant, care sunt la noi regula?
Dar noi zacem sub tirania notelor si acum, cand, deja, evaluarea nu mai are nici o importanta, esenta sistemului fiind cifra de scolarizare si mentinerea pe cat se poate de intacta a catedrelor. Credem in continuare in prestigiul notelor si nu ne intereseaza calitatea, competenta reala a elevului. Ce stie (sa faca) acel tanar de nota 10? Cunostintele sale reale probeaza calificativele dobandite sau pentru dumnealui scoala a fost o cursa dupa note, o competitie in care inteligenta este sinonima cu ambitia, dexteritatea, istetimea de a lua mult visatul, vesnic adulatul 10? Nu am auzit un coleg-student de-al meu sa-mi fi vorbit vreodata despre cat de fascinat este de o problema dificila de mecanica cuantica sau despre o carte clasica pe care a citit-o si care l-a pus pe ganduri, ci numai si numai despre cat de greu o sa fie la examen pentru a lua 10. Vorbesc de cei eminenti, nu de restul! Tocmai la acestia virusul “notei” le-a contaminat insusi felul de a fi. Invata doar ce este in programa, exclusiv ce se preda la curs, citesc tot ce este obligatoriu, totul delimitat de cifra 10! Studentii eminenti ai Universitatii Bucuresti, tocmai datorita mentalitatii perfectiunii pe hartie (vida luata in afara sistemului de referinta al profesorului evaluator), sunt niste masinarii de reprodus cu amanuntul “ce li se cere”. Niste automate cretine, niste hardwaruri incapatoare, niste eruditi sterpi sau calfe necioplite, cum ii numea Nietzsche pe specialistii arhivari si inautentici ai epocii sale! Incercati sa vedeti daca studiaza in plus, dezinteresat si din propria initiativa! Nu o fac, pentru ca este inutil si irelevant (adica nu ajuta la nota, la medie!). Ei intotdeauna vor fi prizonieri in cusca limitelor propriilor lor dascali.
Si apoi, din acesti tineri, selectam cercetatori si cadre didactice. Cum azi fugaresti monoman note, si asta incepand cu varsta de 7 ani, maine vei alerge dupa titluri, dupa mariri de salariu, dupa norme triple, dupa bani! Obsesia notei o inlocuiesti cu mania inavutirii. Nu conteaza cat de util esti celorlalti sau ce cunosti tu cu adevarat, cata vreme in catalog/in CV scrie negru pe alb: 10 la capacitate, 10 la bacalaureat, 10 la licenta, 10 la doctorat, 10 carti, 100 de articole, 10 mii de euro! Si ne intrebam de ce doar 10-15 % din catedrele profesorale si din cercetatorii romani sunt validati in strainatate prin munca lor, prin activitatea pe care o desfasoara! Fiindca restul gandesc stahanovist, la supra-norma, la cantitate de 1000% (de se poate), si nu altfel!
Cati tineri vedeti Dvs. ca se apropie cu devotament, cu cucernicie de o carte, pe cati ii simtiti vibrand sufleteste, incordandu-si fiinta de parca o idee, o solutie, o metoda le confirma identitatea, implinindu-i ca oameni? Cati au acest foc sacru in ei, in ciuda faptului ca poate nu sunt de 10? Cati sunt dispusi sa se dedice fiindca iubesc sa se umple de cunoastere? Mai stiti sa-i identificati pe acesti insi, cu adevarat alesi? In loc sa va alegeti ca asistenti infometatii dupa note, mediocritatile patentate cu diploma “de genii”, nulitatile cu panoplie de maine, mai bine ati cauta, inainte de minti luminate, cateva caractere puternice, cativa tineri pasionati! Tocmai de oameni integri si de caractere tari, inflexibile, duce lipsa invatamantul romanesc. De ei avem nevoie si nu de savanti anonimi, de impostori profesori universitari, de preparatoare-ibovnice, de cercetatori carati de apele mizere ale nepotismului.
Realizez ca se vor mai da in continuare note sublime, ce vor gadila orgolii rasuflate, ca se vor mai scrie tone de macultura omagiate de autorii altor maculaturi, dar chiar ca nu va dati seama ca din toate acele siruri de 10 doar zeroul din capat atarna in balanta?
eu ma bucur mult ca cei doi, care par oameni seriosi, au sa ajunga profi de liceu. e o criza cumplita de profi buni, tineri, cu ochii limpezi etc. motivele sunt clare.
ca sa ma si hazardez, probabil cei doi au pus in balanta: bucurestiul scump, strain si turbat- pt noi cei din provincie; unde probabil anxietatile se amplifica, iubirea crapa, viata isi pierde sensul, o teorema la periferia matematicii de calitate, in cel mai bun caz; versus satisfactiile tihnite si reale, matematica de liceu, care poate fi atat de frumoasa; o viata de familie normala, prestigiu social in micul targ, care \”te fura incet, cu ale lui tacute strade…\”; si de ce nu venitulrile rotunjite de meditatiile bine facute. oamenii care iti multumesc.
as comenta putin(din experienta mea si a prietenilor mei) doctoratul facut in ro, versus cel facut in strainatate;
se presupune ca doctorandul este rezonabil de bun, foarte, foarte interesat de matematica, dar nu este neaparat cel mai rapid creier din univers; adica 10-15 studenti la matematica in romania in fiecare an, minus unu doua creiere la frecventa maxima, medalii la imo si interesati de matematica la max.
daca ramane in tara si are un advisor bun sau foarte bun, si parintii ii dau bani cat mai are nevoie pe langa bursa (caz ideal, hm, cati intra aici):
– ca sa fie multumit si implinit omul nostru, are nevoie de 3-4 ani de efort asistat pentru a duce la capat un proiect de cercetare serios, finalizat la doi trei ani dupa aceea cu o publicatie de 50-60 de pagini intr o revista de calitate (nu annals, inventiones, jams; dar london mat society, math z etc. sau chiar putin sub).
-adica omul face cercetare de calitate \”vestica\”, iar prima publicatie, foarte buna, indice ISI relativ jos ca asa e la matematica, ii apare la 6 ani dupa ce incepe.
intre timp colegii lui mai pragmatici, gasesc o revista ISI mai de nivel epsilon; publica in doi ani 5 articole acolo, fac un breaktrough de senzatie maxima in top 100 ad astra. doctorandul nostru, intre timp nu stiu ce se intampla cu el, ca aia cu suma ISI 5 epsilon i-au luat postul de asistent, stie ca e mai bun, ca ce au scris aia nu merita, traieste o frustrare sociala maximala.
poate unii sunt protejati cat de cat de advisorii lor, dar sistemul sumelor ISI ii va sterge de pe fata romaniei in curand oricum. (nu neg ca a fost un pas inainte, dar sistemul l-a invins)
-ce pierde doctorandul nostru: nu e conectat la cei 15-20 de specialisti in tematica lui, nu i vede saptamanal la conferinta de catedra ca si in vest;
-nu are cu cine discuta matematica, alti doctoranzi ca si el, ca nu prea sunt.
-sansele sa faca postdoc afara si cariera continua sunt minime, pt ca nu este in cercul celor 15-20 de specialisti;
-ultimele tehnici se afla prin viu grai, cand apar pe arxiv, sunt in faza terminala, ei sunt cu mult in fata
-s-ar putea sa lucreze pe o problema mai putin la moda; cercetatorii romani, chiar si cei foarte buni, sunt putini defazati. ceea ce nu e neaparat o tragedie, dar dupa cativa ani de munca vrei macar doi trei oameni pe lumea asta sa arunce un ochi pe preprintu\’ tau.
-daca mergi in ue sau us:
-ai timp 4-6 ani sa dezvolti un proiect serios, sa te formezi
-traiesti ok din banii tai ( mai putin in Elvetia, olanda, belgia, unde traiesti mai mult decat comfortabil, nu doar ok)
– traiesti intr o lume ceva mai normala, poate nu mult mai.
-ai colegi care sunt la fel de interesati ca tine
-esti in contact direct cu specialistii care lucreaza in jurul problemei tale
-poti downloada orice articol in 15 sec si sa-l si printezi.
-capeti experienta de viata
-prinzi postdoc si inca bun, cu un preprint de calitate, nepublicat inca.
-daca nu ti iese, ca si in majoritatea cazurilor, te duci in industrie, esti matematician intr o banca/ firma mare, castigi bani multi. (= iti permiti o familie, cateva bucle blonde, un petic de iarba in fata casei, o viata comfortabila; pana la urma si (sau doar?) despre asta e vorba, nu i asa?). ai timp gramada, sa citesti, sa te uiti la filme, sa bei bere.
-daca ti iese, o sa descoperi lucruri noi, o sa ti termini proiectele incepute in tinerete, sau o sa le termine doctoranzii tai. o sa ai o viata comfortabila, familie, cateva bucle blonde, un petic de iarba in fata casei. si o sa te distrezi toata viata facand mate sau absolut tot ce vrei.
E GREU SA PLECI. Stiu la fel de bine ca si toti cei care au facut-o fara sa o planifice, fara sa o caute, ca unica optiune acceptabila.
Nu e intotdeauna usor sa stai printre straini, desi poate fi placut.
nimic nu poate inlocui familia, prietenii vechi, chefurile de acasa, apusenii sau vama. nici o fata nu e ca iubita ta din faculta.
O sa ajungi in situatia ireductibila, disperata, sa nu mai fi acasa nici acolo nici in ro. sa nu mai stii ce vrei, nostalgii recurente si anxietate.
ceea ce vreau sa spun demult:daca te tenteaza un doctorat in matematica afara, dar esti provincial, iubesti romania asta mai mult decat orice, si ti e frica de necunoscut, du-te totusi. daca chiar vrei, dar nu te poti decide, du-te, merita macar ca si experienta de viata. Ai 22-25 de ani, merita sa incerci.
Romania nu e foarte diferita de europa de vest, poti sa i auzi si sa i vezi pe cei dragi zilnic, sa va vedeti in week-end.
te poti intoarce oricand, poate e cazul cel mai probabil.
daca vrei sa faci un doctorat in ro, in conditiile de mai sus, e in ordine. dar trebuie sa ti cam asumi cele scrise mai sus. doctoratul(mai ales contratimp) e o experienta groazava. unii o comparau cu urcatul unui munte, cu cat esti mai sus vezi mai multe; este insa foarte greu, este o perioada foarte agitata, daca vrei sa faci ceva care merita, cu luni de zile de uitat pe pereti. nu o face doar pentru o diploma, nu merita. in romania multi se joaca de a doctoratele si postdoctoratele, si copiaza un sistem pe care nu-l inteleg si care nu merge bine la noi. parerea mea (din nou subiectiva, evident) ca la noi merge doar un sistem de europa de est, cum a fost increstul sau cum e renyi institute la budapesta, cu toti oamenii buni pusi intr-un loc, platiti bine. sa-si aleaga ce doctoranzi vor si sa i lase sa cerceteze, fara presiunea publicatiei imediate.
cat despre amaraciunile de toamne, se pare ca ele abia incep…
Chiar daca exista burse doctorale, pentru forma la zi, locurile sunt putine si se mai intra unoeri si pe „pile”; 2500 de lei pe luna nu sunt de colo. asa ca ajung sa isi faca doctoratele tot felul de incapabili.
cat despre cercetare… un vis frumos, dar imposibil pentru un tanar absolvent. locurile in institute sunt blocate momentan din cauza crizei, dar sunt persoane de 70 de ani sau peste care au jumatate de norma plus pensie (deci vreo 4000 de lei) si se prefera taierea salariilor; pe cand pensionarea la varsta corecta.
tot in aceiasi cercetare, exista numeroase persoane care „freaca menta” mai pe romaneste si isi iau salariile fara probleme; proiecte nu prea exista, dotari nici atat, persoane in varsta si retrograde la conducere, un management al stiintei nu avem… restul ce e pe site-rile oficiale (ANCS, CNCSIS) e doar e de ochii lumii. cand intri in detalii, situatia difera.
sa nu uitam si birocratia (secretariatele de la universitati si contabilitatea din institute) care iti mananca zielele. ca sa iti decontezi o deplasare faci vreo 5 hartii diferite ce trebuie semnate de alte 3 persoane. si povestea poate continua pe multe alte pagini…
solutia? cautarea unor posturi in strainatate pentru cei deja angajati in sistem si care vor sa faca ceva, emigrarea sau doctoratul in afara pentru cei ce vor sa faca ceva sau reformarea radicala a cercetarii si a sistemului universitar din Romania; dar asta nu se va face niciodata: noi suntem la nivel de gasca, trib, neam si cumetrii.
\”Urmată de schimbarea criteriilor de promovare în aşa fel încît un tînăr dotat să poată deveni repede conferenţiar – renunţarea la obligaţia ca profesorii şi conferenţiarii din ştiinţele exacte să fie autori de cărţi e măsura cea mai urgentă şi de bun-simţ.\”
Domnule Ornea, stiti foarte bine ca la UB, nu criteriile sunt o piedica in promovarea tinerilor, sa nu ne mai ascundem in spatele cuvintelor….