Teatrul-muzeu Max Blecher

Am avut, la recitirea Întîmplărilor în irealitatea imediată, o senzaţie de déjà-vu care a persistat pînă la finalul acestora, precum gustul unei madlene pe care nu-ţi aminteşti s-o fi mîncat vreodată. Vertijul semantic, nebuloasa narativă, imersia vertiginoasă în adîncurile mîloase ale inconştientului păreau familiare, amintind de viziunea funambulescă a unei alte lumi de bizarerii vizuale: manechine acţionate de mecanisme complicate ori inerte, cu măruntaiele de fier ţîşnind la suprafaţă, dispozitive excentrice şi imagini înşelătoare într-o permanentă metamorfoză înnebunitoare pentru privitor, trompe l’oeil-uri care privite printr-o lentilă deformatoare devin ceea ce nu erau cu cîteva secunde în urmă, revelînd mereu alte nebănuite valenţe ale obiectelor, camera-chip Mae West, unde elemente ale fizionomiei actriţei se convertesc în piese de mobilier, metaforă vizuală a intimităţii. Însăşi organizarea circulară a Teatrului-muzeu din Figueres, „cel mai mare obiect suprarealist din lume“ (conceput de Dalí în anii ’60, ca o microlume coerentă, o operă artistică în sine), pereţii ce dau în curtea interioară, cu manechinele informe încastrate în cutii de sticlă, oamenii-carcasă, mormîntul (real) al lui Dalí, a cărui criptă a devenit obiect de artă, artificialitatea sufocată de sensuri a ansamblului – sînt parcă ilustrarea vizuală a universului narativ blecherian.   Într-o scrisoare către Saşa Pană, […]