Ce cîştigăm din lectura dosarelor Revoluţiei?
- 15-10-2009
- Nr. 496
-
Marius GHILEZAN
- Politic
- 1 Comentarii
Parchetul General a început să predea Asociaţiei „21 Decembrie“, din totalul a peste o mie de dosare ale Revoluţiei, primele còpii ale acestora, care cuprind, conform surselor din instituţie, aproape un milion de pagini, cu excepţia celor secretizate. Această excepţie şi efervescenţa unora mă îngrijorează. Sorin Ilieşiu, a cărui insistenţă în susţinerea demersului extrem al lui Teodor Mărieş este lăudabilă, s-a grăbit să anunţe desovietizarea Parchetului General. Conform aprecierilor domniei sale, prin decizia curentă, luată la recomandările CEDO şi ale CSM, „de acum procurorii nu vor mai putea ascunde părţilor probele aflate la dosar. În orice dosar, nu doar în dosarul Revoluţiei“. Aici, mă cam îndoiesc. Ce lege îi va obliga? De mîine se vor instala xeroxuri la intrarea în parchete pentru ca orice victimă sau acuzat să plece cu probele la brîu? La cum funcţionează justiţia de la noi, mă îndoiesc. N-aş dori să minimalizez meritele grevistului foamei, pe care-l cunosc nu de azi sau de ieri, nici să-l acuz de naivitate pe Sorin Ilieşiu, dar nu există nici o normă care să-i oblige pe procurori să-şi deschidă seifurile. Procesul de la CEDO privind dosarul Revoluţiei e în curs. Recomandările instituţiei europene nu ţin loc de decizii. Darmite de […]
Domnule Marius Ghilezan,
Îmi permit să comentez-amendez articolul dv. ca bucureştean participant la Revoluţia începută în 21 decembrie 1989, neînregimentat politic (exceptînd perioada 1994-1996, atunci fiind membru al Partidului Alianţei Civice).
Există dintotdeauna o zicală tristă a românilor: „adevărul umblă (mai mereu) cu capul spart“. De la Revoluţia trăită de mine în 1989 ea ar putea fi secondată cred prin adevărul e mai convenabil cînd e asasinat.
De aceea, nu văd nimic rău în decizia de a se publica documentele la care vă referiţi. Securitatea şi activiştii comunişti de anţărţ metamorfozaţi între timp, cu acte-n regulă, în structurile de conducere ale FSN…/PSD/PRM/PD/PDL/PNL etc. au vrut şi au reuşit să ucidă adevărul pentru „ochii lumii“, nereuşind însă a o face pentru cei mulţi şi tăcuţi, retraşi din viaţa publică din scîrbă şi neputinţă. Personal, am rămas interzis domeniului politic românesc văzînd că inşi precum I. Iliescu, A. Păunescu, C. V. Tudor, P. Roman, D. Voiculescu etc. etc. – cu toţii comunişti notorii înainte de 1989 – au continuat să ocupe fotolii în parlamentul ţării, în guvern ori chiar în Palatul de la Cotroceni, fiind creditaţi de mulţi români naivi ori oportunişti. Nu puteam accepta ideea că, teoretic, eu, ca om politic, aş putea fi amestecat cu astfel de ipochimeni, că aş putea, eventual, sta la aceeaşi masă a discuţiilor pe teme diverse cu ucigaşii din umbră ai revoluţionarilor, ai cuplului Ceauşescu, ai protestatarilor din Piaţa Universităţii etc. Nu scriu noutăţi, de bună seamă, dar vreau să mărturisesc public – încă o dată! – că fac parte dintr-o largă pătură socială a românilor de rînd care nu pot accepta minciunile, corupţia, impostura, cîştigul fără muncă. Ca mine sînt sute de mii, poate chiar milioane de inşi ataşaţi cu trup şi suflet de ţara aceasta, oameni care nu s-au agitat (îndeajuns) prin scris; nu s-au înfiinţat spre a fi văzuţi de „popor“ prin emisiuni televizate în calitate de „analişti politici“ (i.e. băgători de seamă cu nimic mai prejos decît bîrfitorii comuni de pe băncile din faţa blocurilor de mahala!); n-au cerut audienţe pentru avantaje personale; n-au bătut nechemaţi la vreo uşă; n-au „periat“ şi n-au „lustruit“ niciodată pe nimeni etc.; într-un cuvînt, sînt oameni care n-au putut abdica de la acele reguli nescrise ale bunului simţ comun. Profesia mea mă solicită enorm (sînt profesor de liceu) spre a mai putea activa altfel decît ca figurant în variate „comitete şi comiţii“. Totuşi, vorba d-lui profesor Ion Coja – cf. http://www.ioncoja.ro (de care mă despart, totuşi, în privinţa unor opinii despre răposatul preşedinte al ţării bolşevizate!), din disperare aş fi în stare să mă înscriu şi să activez într-un partid al oamenilor oneşti din România. Din discursul meu – dacă ar trebui să ţin unul – n-ar lipsi pentru început, următoarele:
Din sondajele de opinie, reiese că peste 80% dintre români pretindem că sîntem creştini şi membri ai Bisericii Ortodoxe Române.
În numele acestora va trebui să luăm decizii pe timpul eventualului mandat şi, înainte de orice, să nu uităm nicio clipă, indiferent chiar de convingerile proprii, pe cine sîntem trimişi să-i reprezentăm în Parlamentul României şi să-i guvernăm. Aşadar, adevărul este că „…Iisus Hristos a murit, …ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi.“ (Evanghelia după Sf. Ioan, cap. XI, 51-52) şi că „El este pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a surpat zidul din mijloc care-i despărţea (pe evrei şi pe păgâni, nota mea) şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuşi un singur om nou.“ Nu numai că El a venit acum peste 2000 de ani, dar vine şi astăzi, duminical şi în zilele de sărbătoare, în Bisericile creştine pe care le frecventăm, să aducă vestea cea bună a păcii (evanghelia) tuturora: evrei, romani – odinioară, europeni, americani, asiatici ş.a. – în zilele noastre (cf. Epistola Sf. Pavel către efeseni, cap. II, 14-17). Mîntuitorul a spus limpede şi definitiv: „Vă dau o poruncă nouă (faţă de cele ale legii vechi – nota mea): să vă iubiţi unii pe alţii. Aşa cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi (oamenii pămîntului – nota mea) că sînteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.“ (Evanghelia după Sf. Ioan, cap. XIII, 34-35). Toate acestea le-am reiterat spre a afirma că ele ne conferă, conştientizîndu-le, maximum de responsabilitate în tot ce spunem şi facem minut de minut, zi de zi, lună de lună.
Sîntem chemaţi să ne rugăm împreună în biserici şi nu separat; rugăciunea în comun nu poate şi nu trebuie înlocuită de rugăciunea individuală, ci doar completată. Omul nu se poate raporta la Dumnezeu singur, ci numai împreună cu întreaga comunitate a mărturisitorilor învierii lui Iisus Hristos. Cel căruia ne închinăm este Dumnzeul iubirii, al comuniunii, al unificării progresive a umanităţii şi, în final, a întregului univers. De aceea religiozitatea adevărată presupune comunitatea, adunarea celor care cred. Religiozitatea adevărată nu este, aşadar, numai un act privat, ci un act al comunităţii, al „ecclesiei“, al adunării mărturisitorilor lui Iisus Hristos. Acesta ar fi şi cel mai important argument că religiozitatea adevărată nu poate fi izgonită din spaţiul public, inclusiv acela parlamentar, guvernamental etc. Nu numai Biserica poate fi, astfel, factorul de eliminare a disensiunilor dintr-o naţiune, ci şi parlamentul, instituţia prezidenţială, guvernul prin ministerele sale, toate celelalte organizaţii şi instituţii ale statului ce sînt menite unificării oricărei societăţi. Biserica oferă în prezent standardele moralităţiii, ale normalităţii în perspectiva unificării tuturor românilor în Dumnezeu. Toate acestea pot fi înţelese numai dacă prin noţiunea de „Biserică“ se va înţelege atît clerul, cît şi „poporul lui Dumnezeu“. Creştinii moderni autentici/trăitori nu urăsc pe nimeni; dimpotrivă, ei îi cheamă la dragoste şi unitate, înlăuntrul legilor statului, pe toţi locuitorii României, indiferent de minoritatea confesională ori etnică. Or, fiindcă ADEVĂRUL unificator este oferit de însuşi Dumnezeu în Treimea Sa Bisericii întregi, nu doar unei părţi restrînse a ei, ci „poporului lui Dumnezeu“, putem afirma că abaterile de tip hedonist de la normele moralităţii din ultimii ani, chemările unor minoritari fie ei religioşi, fie atei, de a eluda ADEVĂRUL divin în numele unei libertăţi individuale (cum se întîmplă, din păcate, în cazul avorturilor ori al „căsătoriilor“ din afara Bisericii) nu pot fi susţinute de la tribuna parlamentară a unui stat chemat să cîrmuiască un popor de peste 80% creştini. A ignora convingerile creştinilor care ne vor încredinţa, eventual, mandatul pentru a-i reprezenta, afirmîndu-ne, în schimb, propriile idealuri, propriile filosofii de viaţă este un nonsens.
Deviza acestui partid al oamenilor oneşti din România n-ar putea fi alta decît nihil sine Deo, identică, aşadar, aceleia pe care a avut-o, în cei mai prosperi ani ai statului român modern, casa regală.