MUZEELE LUMII. Elevaţie şi rafinament curtenesc

Frumuseţea matematică a oraşului Urbino compensează cu mult travaliul drumului, complicat de absenţa conexiunii feroviare. În fapt, alegi să vii aici nu pentru efemere jubilări turistice, ci în întîmpinarea unor bucurii culturale, spre a lua în primire un loc animat altădată de o înaltă reflexivitate şi de personaje eminente; îndărătul siluetei de fortăreaţă medievală se dezvăluie în chip esenţial o cetate a spiritului.   Se prea poate ca o atare impresie să fie întărită de aparenta împietrire în stadiul rinascimental al evoluţiei urbane; într-un „astăzi“ globalizant, poate mai mult ca oricînd, Urbino pare un organism muzeificat, opac, întors către propria interioritate. Paradoxal, oraşul întreg devine un muzeu ce valorifică gloria seniorilor de Montefeltro (Federico şi Guidobaldo), dar şi a incontestabilei vedete locale, Rafael Sanzio. Ca într-o analogie renascentistă între micro- şi macrocosmos, identitatea oraşului este reflectată de cele două nuclee muzeale: Casa Memorială a faimosului pictor şi Palatul Ducal. Cea dintîi, un veritabil spectacol arhitectonic, în ciuda dimensiunilor reduse, are totuşi un aer vag fetişizant; după ce treci în revistă „încăperea în care Rafael a văzut lumina zilei“, „bancul de lucru pe care pisa culorile pentru tatăl său“ şi alte „obiective“ similare, după ce parcurgi cu privirea şirul inegal de […]