Comunism şi experienţă teratologică românească

Ceea ce a fost uimitor în comunismul românesc a fost organizarea, birocratizarea surprinzătoare şi neromânească a cinismului şi a crimei. Obiceiul pămîntului nu ajunsese decît la un soi de clovnerie sîngeroasă cu destule sincope şi cu o anume detaşare tipic orientală. Vodă Carol al II-lea avea totuşi ceva de haiduc în mizeria sa congenitală. Bolşevismul aduce imensa descătuşare a demonismului speţei, îl instituţionalizează, creîndu-i astfel şansa eficacităţii şi consecvenţei. Pitorescul oriental al terorii şi al crimei dispare lăsînd loc unui alt tip de aberaţie, unui mecanism, unei maşini a crimei organizate. Valahia se transformă…   Ceea ce rezistă pînă la capăt în comunism este exerciţiul biologic al supravieţuirii şi funcţia socială a muncii. Nicăieri munca nu îndeplineşte un astfel de rol „metafizic“ ca în comunism. Chemarea Partidului este întîi la muncă. Munca creează sentimentul vieţii şi al umanităţii, precum şi pe acela al solidarităţii. Poporul muncitor este poporul suveran, poporul salvat istoric. Avem aici crearea sclaviei supreme. Occidentul leagă munca de profit, deci de putere. Stalin o concepe ca sclavie generalizată, ca modul optim al supunerii, al înfrîngerii. Munca în comunism este un îndelung experiment al falimentului. Cu toate acestea, nu mai puţin util. Munca instituie, produce robi perpetuu, pentru […]