Naraţiunea în psihanaliză, o transsubstanţiere1(II)

Semn-sintaxă-interogaţie: de la „poziţia depresivă“ la „faza falică“ Să ne oprim un moment asupra unui moment dificil pe care foarte stimulantele lucrări cognitiviste pe care tocmai le-am citat par să le neglijeze. Aş dori să vorbesc aici despre rolul verbalizării în cristalizarea „învelişului prenarativ“ propriu fantasmei arhaice, verbalizare sub forma unei naraţiuni fantasmatice. Cunoaştem, graţie cercetărilor făcute de Hanna Segal, importanţa „poziţiei depresive“ în trecerea „echivalenţilor simbolici“ (symbolic equivalent-equations) spre simboluri propriu-zise, pasaj obligatoriu pentru însuşirea limbajului ca asamblare de semne linvistice2. Propria-mi experienţă mă îndeamnă să adaug la această manieră de înţelegere kleiniană a simbolurilor importanţa fazei falice, capitală în întărirea simbolismului şi în investirea gîndirii subiectului. Am putut preciza altădată că începînd de la o anumită maturaţie neurobiologică şi psihică, castrarea conduce copilul, fie băiat, fie fată, la o identificare falică cu tatăl: înţelegînd, după cum afirmă Lacan, falusul patern nu numai ca organul penisului, ci şi ca reprezentantul autorităţii simbolice a tatălui în triunghiul familial. Însuşirea falusului de către băiat sau de către fată pare să constituie fantasma prealabilă a incestului cu mama şi a uciderii tatălui (cu variante după sexe pe care nu le voi dezvolta aici) care-l caracterizează pe Oedip. Umflarea sau dezumflarea penisului, vizibilitatea […]