De recitit. Eseu despre orbire

I se spune unui orb, Eşti liber, i se deschide poarta care îl despărţea de Lume, Du-te, eşti liber, îi spunem noi iar, dar el nu pleacă, a rămas încremenit în mijlocul străzii, el şi ceilalţi, sînt înspăimîntaţi, nu ştiu unde să meargă, nu se poate compara viaţa  dintr-un labirint raţional, cum este, prin definiţie, o casă de nebuni, şi aventura, fără o mînă călăuzitoare nici zgardă de cîine, în labirintul dezordonat al oraşului, unde memoria nu ajută la nimic, căci nu e în stare să arate decît imaginea locurilor şi nu drumurile pînă acolo. Postaţi în faţa clădirii care acum arde de la un capăt la altul, orbii simt pe faţă valurile intense de căldură ale incendiului, le primesc ca pe ceva care într-un anume fel îi protejează, aşa cum pereţii fuseseră înainte, în acelaşi timp, închisoare şi siguranţă. Stau împreună, înghesuiţi unii într-alţii, ca o turmă, nici unul nu vrea să fie oaia pierdută, pentru că ştiu dinainte că nici un păstor nu-i va căuta. Focul scade treptat, luna luminează din nou, orbii încep să se neliniştească, nu pot să rămînă aici, Veşnic, spuse unul dintre ei.   Cineva întrebă dacă era zi sau noapte, motivul incongruentei curiozităţi se […]