Secretul lui Polichinelle şi minunile muncii

În spaţiul public există trei grupuri – categorii de actori sociali cu rol de generatori de discurs: politicienii, presa şi intelectualii publici. Limbajul public reprezintă forma prin care este discursivizată experienţa unei societăţi, viaţa şi valorile comune ale membrilor cetăţii. Cine deţine monopolul acestui limbaj – dacă nu există un echilibru între purtătorii de discurs – controlează felul în care ne gîndim pe noi ca cetăţeni şi relaţiile noastre sociale. În România, în ultimul an s-au întîmplat mutaţii adînci în limbajul public şi, prin asta, în structura valorilor la care aderă şi a atitudinilor pe care le adoptă membrii societăţii – şi anume, odată cu decăderea (din cauze teoretic financiare) a presei, transformată, din generator, în vehicul al limbajului emis de politicieni, şi cu incapacitatea intelectualilor de a discursiviza altceva decît propria experienţă, am ajuns să gîndim aşa cum ne dictează guvernanţii. Care, la noi, nu au frecventat niciodată pe deplin aşa-numitul „limbaj managerial“ aseptic specific diplomaţiei şi afacerilor, ci o versiune foarte plastică de argou demagogic (din seria „golani“, „ciocu’ mic“ şi „număraţi-mi ouăle“).   Care este conţinutul semantic concret al expresiei „pensii nesimţite“? Care e genul proxim şi diferenţa specifică a acestor pensii? Exaltînd cu atîta aplicaţiune virtuţile […]