Intimitatea, un tabu spulberat în surdină

Furia, filmul de debut al lui Radu Muntean, ne-a exaltat, în noiembrie 2002, simţămintele cinefile, parcă mai puternic decît o făcuse, cu două luni înainte, Occidentul lui Cristian Mungiu şi poate chiar, în iunie 2001, Marfa şi banii de Cristi Puiu. Nu fiindcă şi-ar fi întrecut în calităţi predecesoarele, ci pentru că abia al treilea debut eminent pe parcursul a mai puţin de un an şi jumătate atesta efectiv emergenţa unui aşteptat Nou Val (al patrulea din istoria neştiută a cinematografului românesc, cum i-am spus atunci, mai şi numerotîndu-l). Şi iată că, după ce a făcut să poată fi dat un nume noii mişcări la începutul deceniului, acelaşi Radu Muntean are, la sfîrşitul primei decade a secolului, privilegiul cumva circumstanţial de a argumenta peremptoriu o definiţie a Noului Cinema Românesc, prin Marţi, după Crăciun. Depăşirea patului procustian al „noului neorealism“ Ca şi numele – fie contestat sau pus între ghilimele, fie substituit eufemistic („întîmplări fericite“, „sîntem pe val“, recte în atenţia festivalurilor internaţionale) –, definiţiile încercate pînă în prezent au fost nu atît firesc ezitante, cît, uneori, scolastic-aleatorii, de natură a îngusta orizontul, dacă nu a legitima subestimări-excomunicări (veziPescuit sportiv de Adrian Sitaru sau Amintiri din Epoca de Aur al […]