DIN FOIŞOR. Dacă dialog nu e, nimic nu e. Final
- 22-10-2010
- Nr. 547
-
Liviu ANTONESEI
- Rubrici
- 20 Comentarii
Nu am numerotat cu „trei“ episodul de faţă, pentru că aveam de gînd să închei după două episoade, însă împrejurări neprevăzute, despre care va fi vorba mai departe, m-au împiedicat să pun punct. Sigur, e puţin ciudat să scrii final în cursul unei discuţii despre dialog, pe care l-ai dori global şi nesfîrşit, dar o să încerc să port piatra asta! Pînă la urmă, o merit, dacă n-am fost atent că, în afara cititorilor mei obişnuiţi de la această rubrică, mai degrabă literaţi, am mai avut şi norocul, uneori contondent, al unora selectaţi dintre colegii mei de facultate, împrăştiaţi în toată lumea, din Germania în Canada şi de la Paris la Bucureşti sau Bacău, unde îşi fac competent meseriile pentru care am fost pregătiţi. Dar, aşa cum s-a întîmplat cu generaţia mea, aproape obligată la enciclopedism în timpul vechiului regim, păstrîndu-şi un orizont cultural mult mai larg decît stricta profesie. Aşa că, din Germania, colegul Dan Goglează îmi aminteşte că în cartea sa, Viaţa ca autosugestie (Humanitas 2009, Bucureşti, pp. 158-185), se ocupă şi de monolog, şi de dialog, şi de tot felul de patologii ale sinelui, ale relaţiilor cu ceilalţi, ale comunicării. O să-mi spuneţi că Dan e psihoterapeut. […]
”Ei, bine, ce modele ale dialogului ne-a oferit vechiul regim şi care vor fi fiind cele pe care se grăbeşte să ni le ofere tranziţia noastră cea de toate zilele?”
E inadecvat sa ne mai consideram astazi in ”tranzitie”. Privind in urma, cu un dram de luciditate, nu se poate sa nu ne dam seama ca tranzitia in Romania a durat din ianuarie 1990 pana in mai 1990. Ceea ce unii au continuat sa numeasca ”tranzitie” a fost de fapt orice altceva: nehotarare, asteptare, spaima, cautare, regret, furie, neputinta, confuzie, regresiune, nerabdare, schimbari impuse din exterior si …vorbarie………..in vietile noastre personale si la scara nationala, evident.
Modele ale dialogului de ieri si de azi?Nu e nevoie sa cautam prea departe, sa inventam concepte, sa le preluam din cine stie ce teorii scremute. Sub vechiul regim, dialogul nu exista, cel putin in plan cultural, social si politic, pentru ca nici nu se poate practica si teoretiza dialogul decat intr-o democratie. Intrebati-i pe greci! :)))
Iar astazi, modelul e unul singur si se numeste ”dialogul surzilor”. Cineva scria pe un forum ”Dialogul surzilor apare ori de cite ori sustii un punct de vedere. Daca vrem dialog trebuie sa ne limitam la a expune un punct de vedere, aratind clar ca suntem orientati spre a cunoaste nu spre a avea dreptate. ”
Ceea ce e imposibil, domnilor, tinand cont de nivelul de dezvoltare atins de constiinta noastra nationala in ultimii 20 de ani….
@) InimăRea
Ce e? Ce e? Sar cucoanele???
Arde???
Libidoul e bun, cucuta-i brumată, pe-afară „Se coace veninul în guşe de viperi”. Carpe diem, drajilor!
@) Daca_nu_nu
…ca explicatia e brutala. Si chiar cred ca e un punct cistigat in discutia noastra.
@) Inima-Rea
…dar mergem cu dialogul pina la capatul ultim, pina la cucuta? N-am putea fi o idee mai modesti in aspiratiile noaste?
@) Daniel StPaul
…este importanta! Nu contest asta, nu ma satisfac insa unele din incheierile sale. Si, fara a nega rolul lui Freud, pe mine ma mina inclinatia, mai degraba spre Jung, iar din orientarile mai noi, spre scoala narcisista de la Chicago. Si mai e ceva – nu avem nevoie intotdeauna, neaparat, de psihanaliza, pentru a iesi la o lumina!
@) LA
„Ce ne-ar mai trebui ca sa putem incepe sa discutam/dialogam civilizat?”
Hm…
Cred că o parte din răspuns se află în scrisoarea colegei D-tale. Doamna spune aşa: că „libidoul … este iniţial folosit în scopul satisfacerii instinctelor de autoconservare (mîncare, odihnă) şi abia ulterior în interacţiunea interumană”. Eu, care nu sunt de specialitatea D-Sale, înţeleg prin „libidou” mai întâi suma dorinţelor, poftelor unui individ, apoi starea acestora (controlată/necontrolată) şi abia la urmă stadiul dezvoltării individului etc.
Cu siguranţă rolul prim al acestor dorinţe este acela de a ţine în viaţă, ulterior de a fortifica organismul. Şi, în mod firesc, omul trebuie să evolueze de la acest stadiu primar. Mai pe înţelesul meu spus, bine ar fi să se gândească şi la altul. Dacă n-ar interveni desfrâul, în stare să dea peste cap bunul mers al lucrurilor.
Acesta cred că este un motiv de blocaj în dialog: desfrâul, pornit din teama individului de a pierde starea de bine la care a ajuns pe o anumită treaptă a dezvoltării sale.
Or, a dialoga, înseamnă să împarţi. Cam brutală explicaţia mea, dar eu aşa înţeleg: a dialoga înseamnă, în primul rând, să-ţi iei de la gură pentru altul. Să renunţi, să laşi de la tine, în favoarea celuilalt…
Asta ne lipseşte în primul rând: capacitatea de a împărţi/împărtăşi cu altul. Ceea ce înseamnă că, oricât de educaţi am fi (şi unii chiar suntem!), n-am depăşit încă stadiul prim pe scara libidinală.
@) InimăRea
Ba nu te grăbi domnia ta să pui cucută la rece, că e posibil ca tocmai acesta să fie planul cui lucrează „libidinose” (ceea ce, pre lătinească limbă însemnează „după bunul plac, tiranic, desfrânat”).
Sau, dacă tot ai pus-o, ţine un deţ şi pentru alţii, că s-ar putea să fie nevoie…
Psihanaliza a dat doua lovituri mari , incontestabile, pina acum: Si-a cadastrat (exista silaba -da- in vocabula precedenta!) domeniul de definitie ( abisalul ) si cele doua oceane dintru el (subconstientul si inconstientul). In rest, mai cu imaginatie netarmurita ori mai cu una docta, fiecare insemnat ctitor a desenat , in felul sau, cite o Carte du Tendre a domeniului in care a binevoit sa-si infiga, pioneer-este, steguletul.
Inainte de a fi dialogos a existat logos si ο λογος ην προς τον θεον και θεος ην ο λογος (primul rind din Ioan); asta pentru noi , cei mai recenti…Pentru cei mai din vechime, θεος s-a pus a invete o limba ca sa comunice cu Sinele identitar si-apoi cu Sinele-i ca alteritate pentru a incepe un adevarat mars al Logosului spre Dialogos si a zis:γενηθήτω φῶς· si a fost mai apoi prima reusita a dialogului Multiplului Unu cu sine , caci a fost, intr-adevar, lumina. Inainte de a ne angaja intru El, e bine sa ne amintim pedigreeul Dialogului caci, altminterea, ne permitem sa-l tratam ca pe ultimul metisat (vorba ceea scandata de politisti la Presidentie nu demult). Si mai e un lucru pe care ar trebui sa-l avem in minte: minimumul pe care dialogul il poate spune in ce priveste propria-i performanta/implinire : “Inaintea mea nu exista (nici) o cale/carare; in urma mea exista una”.
Eu am pus cucuta la rece…
@) Daca_nu_nu
…incepem sa avem instrumente – si inca vechi de cind lumea! Cred ca Inima-Rea evocase maieutica, acum avem la dispozitie retorica si dileactica. Ce ne-ar mai trebui ca sa putem incepe sa discutam/dialogam civilizat?
@) Daca_nu_nu
Aici, e cam gata bateria, ma mut pe pc sa incerc sa reiau!
Haideţi să vă zic şi ce spune Augustin, că am cartea la îndemână. Zice ‘mnealui aşa:
„…[orice cuvânt se prezintă sub] un dublu aspect: pe de o parte, din perspectiva desfăşurării adevărului, iar, pe de altă parte, din cea a păstrării frumuseţii [vorbirii].
Dintre aceste două aspecte, primul îl interesează pe DIALECTICIAN, iar cel de-al doilea mai ales pe ORATOR (sl. n., D_n_n).
Cu toate că nici disputei dialectice nu-i stă bine să fie searbădă şi nici elocinţa nu trebuie să acopere minciuni, totuşi, adesea, ba chiar aproape întotdeauna, plăcerea de a auzi duce în DIALECTICĂ la DISPREŢUIREA ADEVĂRATELOR ÎNCÂNTĂRI ALE ÎNVĂŢĂRII, iar în ELOCINŢĂ, MULŢIMEA MAI NEINSTRUITĂ AJUNGE SĂ SOCOTEASCĂ DREPT ADEVĂRAT CEEA CE ESTE ROSTIT ÎN MOD ELEGANT.” (sl. n., D_n_n).
Tulaaaai!!! Tulai!
Referinţă:
Zisu-s-a aceasta în lucrarea lui Augustin „De dialectica”. Ediţie, traducere, introducere, note, comentarii şi bibliografie de Eugen Munteanu. Editura Humanitas. Bucureşti, 1991, p. 87. (Pentru cine ştie limba latină, se poate consulta originalul la p. 86. Dacă_nu_nu.).
Ha, ha, ha. Foarte tare! Mai degrabă la retorică decât la logică. Pe undeva chiar aşa şi este, George.
Dar avem o disciplină în sine, care se cheamă dialectică (διαλεκτική) şi exact cu asta se ocupă: cu formarea deprinderii de a disputa (în contradictoriu sau nu, oricum ceva opoziţie este acolo, dacă-s doi cel puţin).
Dialectica e una, retorica e alta, dar zice Augustin că împreună fac treabă bună.
@) Inima-Rea
…m-ai cam inceput, maitre. Poate voi incerca sa intru in el, numai ca, lipsind doua zile, sint in intirziere cu rubricile, inlusiv pentru acest spatiu. Incerc sa trag tare, dar asta nu ineamna ca nu poate interveni altcineva – mai ales ca avem printre prietenii de discutie, de dialog, si cunascatori de rafinamente clasice…
Dacă dialogul ar fi fost materie „curiculară” (cum se spune-acum, în şcoală) – ca istoria, româna etc, am fi avut mai mult de pierdut decît de cîştigat. Ştiinţele exacte au fost singurele neideologizate. Cum dialogul ar fi intrat la cele umaniste – la retorică, să zicem, dar în nici un caz la logică – ne-am fi pomenit deprinzînd dialogul ca ramură a activităţii de propagandă, specialitatea „munca de la om la om”.
Nici faptul că fiecare dialoghează cum îl duce capul nu-i soluţia fericită dar măcar se poate construi pe un teren viran, pe cînd demontarea unei construcţii absurde ar fi fost aproape imposibilă.
Dialogul de azi vine în prelungirea lipsei dialogului de ieri. Astfel, ne uimesc „rău” pînă şi aceia de la care am avea pretenţia civilităţii şi a precauţiei intelectuale – cum a fost, recent, în jurul cazului Herta Muller.
„Clasic”, rostul dialogului era descoperirea adevărului prin efortul ambilor interlocutori, ori a soluţiei corecte – măcar într-o situaţie dată.
Problema pare a fi aceea că nu există un adevăr de propus, descoperit, inventat, revelat Atunci, dialogul devine metoda de combatere a neadevărului celuilalt şi de impunere a propriului neadevăr. I-am putea spune, atunci, anti-dialog.
Cum ar arăta un dialog despre anti-dialog? Cum e invers, vedem aproape tot timpul.
@) Daca_nu_nu
…a sesizat si el importanta intrebarii si sugereaza ca, de la ea, ar putea porni un dialog adevarat, ma gindesc ca, poate, il si facem undeva, cindva…
Deci:
(nicio frază fără „deci”!)
Dacă dialogul este un joc cu reguli – iar eu subscriu aci!!! – înseamnă că – teoretic şi practic – se plasează la o cotă relativ superioară celui fără reguli. Logic. La mintea cocoşului, ar putea spune cineva.
Dar:
Dacă n-am ajuns la deprinderea celui cu reguli, înseamnă că staţionăm o cotă mai jos…
Hm… Până când?
Nu-ndrăznesc să-ntreb: „de ce?”. În primul rând pentru că-mi pare că întrezăresc răspunsul în întrebarea D-Tale din final. Cum văd, şi dl Gogea a sesizat-o…
Bună întrebare. Serios!
Greu răspuns. Şi trist.
@) Vasile Gogea
…povestea lui Cortazar! Ma bucur ca ai amintit-o.Cit despre rolul de inceput de dialog al intrebarii finale, as raspunde unei provocari daca mi-ar fi adresata!
Binevenite precizări şi nuanţări. La trimiterile tale, exacte şi solid aşezate în orizontul temei, aş adăuga una – ce-i drept, mai puţin riguroasă, dar plină de sugestii – : povestirea „Sfîrşitul jocului”, a lui Cortazar.
Cît despre întrebarea finală, dincolo de răspunsurile care se pot da, simpla ei formulare ar trebui să aivă valoarea unui început de dialog.