Izabelă

  • Recomandă articolul
„…în numele Tatălui, al Fiului, al Sfîntului Spirit, Amin…“ Apoi, bătrînul îşi făcu trei cruci largi în faţa icoanei de hîrtie după Maica Făcătoare de Minuni de la Nicula, privind-o pios, cum sta aşa, în genunchi, pe covorul din bucătăria rece şi se ridică încet, cu icnet, din şalele sale ţepene, ţinîndu-se de un scăunel aflat alături. Ce să mai, asta e, mergea de-acum pe 76 de ani… Durerea din piciorul aproape anchilozat nu îl lăsase toată noaptea, iar culesul la vie nu îl încheiase, se gîndi cu ciudă la ploile care umpluseră via de noroi. „Da’ mai e numai rîndul ăla de Izabelă…“, îşi spuse cumva împăcat şi îşi strigă nora, care veni într-o fugă, cu capul plecat. „Adă, tu, o foarfecă“, îi spuse îmbufnat, în vreme ce îşi luă din cuier haina de postav. „Nu asta, aia scurtă, de vie“, o repezi scurt, cînd fata îi aduse foarfeca mare de croitorie. „Că dară n-oi tăie la ştofe!…“ O făcuse dinadins, n-o prea avea la suflet pe fata asta cu ochi lunecoşi şi voce mieroasă, care îi suna aşa, ca un clopot fals în zi de duminecă. Plus că n-aduse decît ce era pe ea, dar nu se pusese […]
Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.

Comentarii utilizatori

Comentariile sunt închise.