Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
„Cultura este o pavăză în calea parvenitismului mărunt“
Interviu cu Ion VIANU
- 03-12-2010
- Nr. 553
-
Iuliana ALEXA
- Actualitate
- 9 Comentarii
Ion Vianu, născut în 1934, este medic psihiatru. A emigrat din România în 1977, denunţînd abuzurile sistemului psihiatric din România. În ultimii ani, este într-un continuu proces memorialistic, început cu volumul, scris împreună cu Matei Călinescu, Amintiri în dialog. Anul trecut a publicat Exerciţiu de sinceritate. Anul acesta a încredinţat Editurii Polirom volumul Amor intellectualis – un bildungsroman, un roman al formării – pentru care a primit, săptămîna trecută, Premiul „Cartea anului“, acordat de revista România literară. Citind cartea dumneavoastră autobiografică, Amor intellectualis, mi-a venit ideea să vă întreb care este rolul mentorului în educaţia cuiva şi cum ar putea fi restabilit şi adaptat modelul mentoratului în educaţia de azi? A avea un mentor este un privilegiu! Nu cred că mentoratul poate fi o instituţie, este o şansă în viaţă să ai pe cineva care să îţi deschidă calea realizării-de-sine şi să te influenţeze într-un fel care să nu îţi răpescă nici creativitatea, nici originalitatea. Acest lucru este mai posibil în societăţile cu elite puternice, de pildă în vechile universităţi europene, în special în cele engleze, la Oxford, la Cambridge. Este destul de dificil de realizat în societăţile „nivelate“, care se refac dintr-un grav traumatism, aşa cum este […]
Minunat textul din dilemateca despre tainica legătură amoroasă dintre varvara petrovna stavroghina&stepan trofimovici şi despre ce au de învăţat barbaţii din scena bergmaniană scrisă de dostoievski şi comentată de dvs. Sînt curioasă dacă veţi găsi o poveste şi un episod cu un tîlc pt femei, carevasăzică aştept un portret interior despre gîndul pe care un bărbat nu ar trebui să-l citească niciodată pe chipul unei femei 🙂
Multumesc. De altfel, numele dvs. nu-mi este strain. V-am citit mereu in paginile acestei reviste. Sunt perfect de acord cu ideile de mai sus.
Vedeti, eu il pretuiesc si il admir mult pe dl. Vianu. Poate de aceea n-am izbutit sa constientizez si sa exprim acel ceva care de data asta m-a deranjat: exact afirmatia din titlu, si ceea ce implica o asemenea afirmatie – parvenitismul marunt fiind, cred eu, mai putin odios, mai putin daunator, decat parvenitismul major! Dar, se mai pune o problema: aceia care au izbutit sa se impuna in fata unei opinii publice debusolate , traumatizate de spaima si de foame, drept elite, oare chiar isi merita, „titulatura”? Sau, vorba lui Milan Kundera, „Viata e in alta parte?”
Stimata Violeta,
In primul rand, notiunea ca cei culti trebuie sa fie si morali este o eroare de gandire, bazata pe tendinta nostra naturala de a grupa (cluster) calitatile Unele grupari de exemplu urat-prost-rau sau destept-bun-frumos aunt intarite prin stereotipuri culturale, si creaza o expectatie, o nevoie de a le confirma.
Din cauza ca la noi dizidenta a fost aproape neglijabila, si dizidenta organizata nu a existat, nu avem o figura publica a la Soljenitin, Saharov sau Havel care sa aibe o statura morala,. Cei care se declara arbitrii morali o fac pentru ca si-au arogat functia, nu pentru ca au meritat-o. Actul de a pretinde, de fatarnicie, este sustinut prin improscarea cu noroi si atacuri vehemente impotriva oricui care le contesta pozitia, si prin rescrierea masiva a istoriei. Astfel rezistenta prin cultura devine mai pretioasa decat dizidenta, si functioneaza si ca un mecanism de mentinere al elitei. De accea exista o suprapunere remarcabila intre elita de atunci si cea de acum.
Distorsiunile fazei de tranzitie sunt mai accentuate la noi pentru ca suntem o tara saraca, si necazurile saraciei se adaoga peste cele ale tranzitiei
Articolul Dlui Vianu este intitulat “Cultura e o pavaza in calea parvenitismului marunt” Din pacate nu si impotriva parvenitismului major.
PS. Eu am scris mai multe eseuri pe teme similare, pe care le puteti gasi tastand numele meu la “cautare” la Observator Cultural. Alte eseuri asteapta publicarea. Sper ce cele de mai sus va vor fi de folos
spre deosebire de domniile voastre, eu nu stapanesc „jargonul de specialitate”. Dar, „verde-n fata”, ceea ce ma preocupa pe mine (si nu doar pe mine) este faptul incontestabil ca exista la noi (si, probabil, peste tot), oamenifoarte culti, care stiu multa carte, care au chiar talent /har cu asupra de masura si, totusi… dau dovada de cea mai crasa lipsa de caracter. Sunt oportunisti de cea mai mizerabila speta si sacrifica toate principile morale pe care ar fi trebuit sa si le insusesca din cultura ingurgitata precum si pe acelea intens clamate in proprile carti, pe altarul intereselor mechine. Cei mai revoltatori sunt aceia care pentru niste slujbe bine platite (din buzunarul nostru, al tuturor) si pentru un prestigiu obtinut de cele mai multe ori gratie „politicilor culturale de gasca” – adica eu te laud pe tine si tu scrii bine despre mine, si asa devenim amandoi cunoscuti, „nume”, oameni care sunt capabili sa minta, sa insele, sa „joace incorect si murdar ori de cate ori le-o cer interesele! Si asta in ciuda faptului ca asa cum ziceam, sunt oameni care stiu multa carte… Dar, la o adica, nici macar Tostoi, Ibsen, Brecht (asta ca sa dau cateva nume doar), nu s-au dovedit monumente de moralitate.Exista in biografiile lor momente extrem de penibile… Pe de alta parte, mi-a fost dat sa cunosc oameni puternici, demni, de-o mare forta morala care nu citisera marii filosofi si nu scriau nici macar scrisori… Unii erau religiosi, intr-adevar, altii deloc. Or eu asta nu inteleg, asta ma preocupa… Experienta directa contrazice faptul ca intelectualii trebuie, neaparat, sa fie oameni de caracter (exista la noi si cativa dintr-astia, dar sunt sufocati de marginalizare si traiesc de pe o zi pe alta, uneori in cea mai crunta mizerie!). Despre posibilele explicatii ale acestei stari de lucruri as fi vrut sa va intreb pe Domniile Voastre…
Stimate Domnule Vianu,
Fara indoiala ca „afirmarea valorilor spirituale il face pe om mai putin interesat”.In ceea ce priveste gradul de constienta privitor la aceasta afirmare a valorilor lucrurile se complica. Prin definitie, individul nu poate fi pe deplin constient de motivele care determina orientarea sa spre spiritualitate. Daca aceste procese reprezinta un pas in dezvoltarea sa morala, de exemplu omul are un sens al identitatii , validat prin interactiuni cu altii, si un sens al propiei continuitati , atat in timp cat si peste situatii, si identifica binele din el cu Dumnezeu, el nu poate fi decat sincer. Pe de alta parte daca aceasta identificare porneste de la nevoia de a satisface conflicte inconstiente, individul nu intelege motivul orientarii sale catre valorile spirituale, si mai ales nu poate sa judece propiul sau grad de sinceritate.
Violeta pare preocupata de falsa piosenie, sau afirmarea constient nesincera a valorilor spirituale, care intr-adevar semnalizeaza lipsa de caracter. E semnul unei moralitati telelogice bazata pe principiul „pana treci puntea te faci frate si cu dracul” si duce necesarmente la distosiuni sociale si culturale usor de observat.
Oamenii au evoluat in grupuri mici si ideia unei spiritualitati impartasite marea coeziunea grupului, maximizang sansele de supravietuire. Suntem urmasii selectati biologic ai celor care aveau aceasta „God gene”. De aceea transcedentul pe care in impartasim cu totii, constient sau nu, continua sa ne atragasi sa fie un izvor de valori pro-sociale.
domnule Ion Vianu, pentru raspuns. Cred ca aveti perfecta dreptate: „afirmarea valorilor spirituale, daca este sincera, face pe om ceva mai putin interesat.” Problema la noi, in Romania, consta, insa, tocmai in acest „daca este sincera”. In cele mai multe cazuri… nu e! Pe de alta parte, „ceva mai putin interesat” – necesita, cred eu, un termen de comparatie. In orice caz, iarasi la noi, in Romania, interesele, cele mai meschine cu putinta, sunt afisate fara jena de multi dintre cei care ar dori, totodata, sa sa constituie in repere morale. Iar noi, multa, prea multa vreme, i-am crezut. Imi ingadui sa „propun” alaturi de „afirmarea valorilor spirituale” – care nu se poate niciodata sti cat de sincera este si o doza (nu imensa!) de caracter… Credeti ca inafara unei eruditii de necontestat, caracterul , sau lipsa acestuia, ar putea fi, de asemenea, „de luat in calcul”, atunci cand incercam sa stabilim o… ierarhie a elitelor? (macar atat!)
Multumesc interlocutorilor mei, desigur ca se poate obiecta la tot ce spun. Totusi cred ca afirmarea valorilor spirituale, daca este sincera , face pe om ceva mai putin interesat. In ce priveste psihanaliza, eu nu crcd ca ea inlocuieste meditatia, rugaciunea… vreau sa spun ca exista o mare sursa de libertate si de concentrare în noi care este identica cu Dumnezeu. Inconsteintul este transcendent, in aceasta perspectiva, si supra individual (Jung).Sper sa revin asupra acestor idei. Observatiile dlui Peter Dan sunt de un interes cert.
… felicitari d-lui Ion Vianu si realizatoarei acestui interviu. Insa, daca as fi avut prilejul sa vorbesc fata catre fata cu dl. Ion Vianu, as fi fost tentata sa cer cateva explicatii suplimentare. De pilda, d-sa spune ca „omul solitar este incapabil sa evolueze…” Nu sunt convinsa ca-i asa. Dimpotriva, uneori tocmai solitudinea te ajuta sa evoluezi. Oricum, cred ca evoluezi (sau te individuezi) mai degraba intr-o incapere inchisa, dar plina de carti si de muzica, decat inconjurat de fiinte umane a caror precaritate morala, atunci cand o constati, e deja prea tarziu – ti-a fost deja infipt in spinare cutitul si ai toate sansele sa mori inainte de sti macar din ce directie a venit lovitura! Apoi, dl. Vianu vorbeste foarte frumos despre polemica… intr-adevar aceasta ar trebui sa fie un razboi care respecta legile cavaleresti – dar nu e. Si nu doar in cazul politicienilor, despre care vorbeste dl. Vianu, nici cu oamenii de cultura nu stam mai bine… Cunosc reviste „de elita” care nu acorda drept la replica si „elite” care nu-si respecta adversarul, nedandu-i posibilitatea de a raspunde. E greu in aceste conditii „sa-ti pastrezi curtenia”. Desigur, n-as fi ratat ocazia de a-l intreba pe dl. Vianu un lucru, dupa parerea mea, extrem de important: anume care crede d-sa ca sunt elitele noastre, fie ele si „subtiri”, la ora actuala? Care sunt acei oameni necompromisi, de la care noi, vulgul, am putea lua exemplu? Pentru ca elitele, cu sau fara ghilimele, nu sunt, totusi, intotdeauna, asa cum ne-am obisnuit sa credem, „oamenii de cultura”. Si „cultura” nu este nici pe departe o pavaza in calea mercantilismului marunt, cu adevarat o grava plaga sociala, cum spune dl. Vianu. Ar putea d-sa sa ne dea cu inima impacata cateva exemple de oameni de cultura, de incontestabila cultura, as putea zice, care, in aceste vremuri au reusit sa se feresaca de tentatiile mercantile, mai mult sau mai putin marunte? Eu nu spun ca oameni de aceasta factura nu exista, dimpotriva cred in ei cu aceeasi fervoare cu care credeam, odinioara, in Mos Craciun… Dar n-am vazut, n-am cunoscut decat foarte putini care mai devreme sau mai tarziu sa nu ma dezamageasca, iar acestia au fost si continua sa fie oameni solitari, care nu traiesc si nu ataca in haita… Oare de ce, domnule Vianu? Iata o intrebare pe care eu v-as fi pus-o si cine stie, poate ca as fi gasit, in sfarsit, un raspuns…
Unul din mentorii mei, Dr.Lifton, a studiat experimentelede „spalare pe creier” din timpul razboiului din Corea. Modelul chinezo-coreean afirma ca negrii maeicani vor fi cei mai susceptibili la a fi intorsi. De fapt s-a dovedit a fi invers Negri erau credinciosi, si religia le oferea un punct de sprijin. Prizonierii turci -credinciosi si ei- s-au dovedit de a fi de asemenea rezistenti. Cei mai susceptibili s-au dovedit a fi intelectualii obisnuiti sa considere puncte alternative de vedere.
Credinta este un pol diferit al personalitatii decat cunoasterea si auto-cunoastera. Reprezinta reactia noastra profunda la constiinta propiei noastre mortalitati, la nevoia de a ne conecta cu ceva supraindividual si transcendental .Se poate ajunge la ea prin acceptare necondintionata, invatata din copilarie, sau prin autocunoastere. Psihanaliza nu este altceva decat un proces specific de autocunoastere, care ne pune in contact cu un mod diferit de a organiza lumea, bazat pe principii de care, cel putin initial,nu suntem constienti.Ne indrepta atentia catre cele noua zecimi din iceberg care sunt scufundate si nu se vad. Pe masura ce analiza progreseaza, procese irationale care nu erau sub control constient, sunt intelese si pot fi controlate. Dupa cum a spus Freud, unde era Id va fi Ego.
Dar, in acelasi timp, pe masura ce analiza progreseaza poti deveni constient de faptul ca ceea ce inveti despre tine nu umple golul care se afla in miezul fiintei. Atunci poti sa devii sau sa re-devii credincios pentru ca intelegi limitarile cunoasterii si a cunoasterii de sine si vezi ca nu constituie o explicatie suficienta si nu ofera solutii definitive in ceea ce priveste menirea si continuitatea existentei.
Ca sa folosim o metafora, credinta e punctul de sprijin si autocunoastera parghia cu care iti poti schimba lumea.
O scurta nota personala: imi face o deosebita placere sa-l citesc pe dl. Vianu pe care l-am cunoscut, prea scurt, acum multi ani.