Adrian Păunescu sub semnul întrebării (II)
- 24-12-2010
- Nr. 556-557
-
Paul CERNAT
- Actualitate
- 30 Comentarii
Într-un comentariu pătrunzător, Florin Poenaru a lansat pe criticatac.ro o paralelă între tipul de naţionalism al lui Adrian Păunescu şi cel al lui Constantin Noica din anii ’70-’80. Într-adevăr, dincolo de abisurile care-i despart, naţionalismul tiermondist al lui Păunescu şi cel al adversarului „Europei untului“ nu sînt incompatibile, ca şi entuziasmul lor asimetric pentru cultura „de performanţă“, iar „logica lui Hermes“ nu intră în contradicţie cu cea a „valorii prin adăugire“. N.B. în volumul-document Jogging cu Securitatea (2009), Radu Filipescu îşi amintea că, în perioada arestării, citea Păunescu şi Noica (pe primul – cu un poem tonic despre libertatea copilăriei; pe celălalt – ca alternativă filozofică „idealistă“). Într-un eseu recent din Observator cultural, colegul Alexandru Matei l-a taxat pripit de naivitate („om simplu“, inginer…). Fostul opozant anticeauşist e însă naiv doar prin stîngăcia cu care-şi trece amintirile la persoana a III-a. Altminteri, e un om de o admirabilă onestitate: în contextul anilor ’80, şi Tînărul poet rebel, şi Bătrînul înţelept reprezentau, pentru cei din afara elitei umaniste, alternative eliberatoare, deşi ambii legitimau atît noul naţionalism poststalinist, cît şi „rezistenţa prin cultură“ (prin cultura de elită – la Noica, prin cultura de masă – la Păunescu). Întîmplător, poemele despre copilărie ale […]
Observ cu intarziere rabufnirea aroganta, jignitoare si lipsita de temei a domnului Paul Cernat „Comentariul dvs. ma scuteste de a-i raspunde dlui @Peter Manu, care ar face mai bine sa se uite la oamenii „OK” pe care-i admira cu ochii larg inchisi, inainte de a-l scoate tap ispasitor pe Paunescu pentru toate relele posibile”. Nu-l cunosc pe Dl. Cernat si nu stiu ce il face sa creada ca stie pe cine pretuiesc. Faptul ca nu-i impartasesc admiratia pentru Paunescu nu poate justifica o interpelare grosolana si nedemna.
Prof. Dr. P. Manu
New York
@alex matei: pai, Alex, ai dreptate! Nu ne contrazicem deloc. Eu zisesem doar ca Radu Filipescu nu dadea dovada de naivitate cand ii citea pe Noica si Paunescu inaintea arestarii – in rest total de acord cu tine! Da, exista un mesianism national comun la AP, Noica si Blandiana, pe fondul unor traiectorii civico-politce divergente. E mult de discutat aici. Apropo de ce spuneai: multe perdele de fum contine discursul anticomunist de azi… Ar fi si asta un subiect gras de discutie.
…a, sa nu uit, la multi ani pe 2011 🙂
@Paul Werczberger: multumesc. S-ar putea sa fi inteles eu gresit.
@all: La multi ani!
felicitări domnului Cernat pentru obiectivitatea și eleganța articolului!
Cine a vorbit despre tînărul noica și bătrînul păunescu, domnule rogobete? Mulțumesc pentru explicații
Domnule Cernat: Imi pare rau ca ironia a „batut” tristetea si a dat nota comentariului meu. Pe mine ma contrariaza faptul, ca la dimensiunea pe care AP a ajuns sau a pretins a fi, el este definit de multi in termen contradictorii. Ma asteptam sa aiba un profil categoric si fara echivoc. Aceste pareri contradictorii il micsoreaza, il fac comun. Probabil astept prea mult de la o persoana care s-a visat bardul secolului 20. Posibil, ca asa s-a inamplat si cu alti poeti, imaginea unidimensionala pe care o cunoastem aparand mai tarziu, printr-un fenomen de mitizare.
Articolul Dvs este pana acuma cea mai echilibrata pe care am citit despre AP. Eu, care citesc si niciodata nu diialoghez, am fost „fortat” sa scriu un comentariu, chiar de-o fraza.
Multumesc si raman un cititor fidel.
LA MULŢI ANI !
teorema paralelelor inverse n-am auzit să fi fost enunţată, dle. Alex Matei. Cum, adică, tânărul Noica poate fi pus în paralel cu vârstnicul Păunescu? Poate latramente.
Imi place cum romanii, din lipsa de siguranta pe ei insisi, citeaza din straini drept repere critice si stiintifice … chestie discutabila la Paunescu, pe care noi ar trebui sa il cunoastem mai bine decat ei. Articol echilibrat, altfel, am tot citit altele cam nedrepte. In ce-l priveste pe Ceausescu, cred ca ar trebui cunoscut mai bine inainte sa emitem judecati despre el. Nu ca n-ar fi fost un dictator.
Dragă Paul, se poate să ai dreptate. În mod sigur Noica și Păunescu pot împărtășesc un filigran. Dar textul meu, care venea în siajul unui „caz” Radu Filipescu, punea în discuţie discursul anticomunist de azi. Nu numai cu Noica poate fi pus Păunescu în relaţie, ci şi cu Ana Blandiana. Iată că unii devin, după 1990, în faţa unui anumit discurs oficial, oponenţi, după ce, măcar la sfârşitul anilor 60, fuseseră colegi.
multumim pentru o atat de echilibrata opinie. ne bucuram ca o voce \”inteleapta\” e sonora in critica actuala. copiii nostri vor invata lucruri corecte la scoala daca oameni ca dumneavoastra vor continua sa existe si sa gandeasca. Cu mult respect,
o profesoara de romana si o mama.
Multumesc pentru solidaritate, dar sa creada cineva ca eu v-am cerut-o! Nu-mi place sa ma victimizez! 🙂
Probabil dl. Mihaies s-a enervat. Va fi avind motive, nu zic, si apoi fiecare se exprima cum ii dicteaza temperamentul. Recitesc articolele din „Masca de fiere” si ma amuz. Oamenii se schimba, inclusiv sussemnatul, inclusiv dl. Mihaies… Asta-i viata!
@Camelian Propinatiu: nu vreau sa devin director nicaieri, credeti-ma!
Cred ca ICR-ul actual a facut multe lucruri bune, indiferent de parerile mele despre optiunile dlui Mihaies.
cu Paunescu: Stiti, de buna seama, ca el isi repeta de cate ori ii venea ideea, numarul de telefon de acasa, asa ca o data, la nu stiu ce emisiune, mi l-am notat. A trecut destul timp, pana cand la o alta emisiune, unde avea invitati doi scriitori evrei, dintre care unul, chiar deputatul minoritatii de pe atunci, a izbutit sa ma enerveze fiindca citea tot soiul de mesaje antisemite care veneau de la telespectatori. Sa nu uit: emisiunea era programata sa aiba doua parti, prima intr-o zi, partea a doua intr-alta. Imi reamintesc si acum seara cand l-am sunat acasa, e-adevarat ca n-a raspuns chiar el ci sotia sau fiica… si, prezentandu-ma, cu nume si prenume, am spus ca, de altfel la ivitatia lui, facuta prin alte emisiuni, imi exprim dezacordul, idignarea etc. Persoana careia ii vorbisem mi-a promis ca-i va comunica acest punct de vedere… Si a fost foarte interesant sa constat ca in partea a doua a emisiunii, Adrian Paunescu chiar a pomenit de reprosurile mele si de data aceea, invitatii sai n-au mai fost bombardati cu injurii, filtrate, probabiul, de regie… ba dimpotriva, a fost vorba despre cartilor acelor domni, intr-un context deosebit de favorabil, exact asa cum sugerasem si eu. Peste vreo saptamana, discutand cu un foarte distins intelectual, acesta mi i-a facut cu „ou si cu otet” pe cei doi, fiindca, pasa-mi-te… se lasasera laudati de Paunescu! Avusesem convingerea ca sunandu-l pe Adrian Paunescu, facusem un lucru „bun”, dintr-o data (fireste, n-am facut marturisiri complete!), mi se releva ca de fapt facusem ceva „rau”, daunator celor carora , in imaginatia mea, incercasem sa le vin in ajutor… De cand ati inceput sa scrieti acest „serial”, ma obsedeaza aceasta „poveste”, de care intre timp, uitasem, dar care acum imi apare… oarecum „emblematica”… indiferent daca te aflai printre adversarii sai, ori printre cei mai degraba binevoitori (caci prieteni nu pare sa fi avut), oricum tot el „iesea” vinovat…
Mircea Mihaies il jigneste grosolan pe Paul Cernat.
Asa se poarta polemicile la noi.
Zici, mai intai, ca celalalt, e prost sau ca „prostia e molipsitoare”. Citatul arata nivelul dezbaterii in Romania de azi. E din „Evenimentul zilei”, 20 decembrie 2010:
„Că prostia e molipsitoare se vede şi din recent începutul serial al criticului literar Paul Cernat. Acesta propune, nici mai mult, nici mai puţin, inocentarea unui Păunescu mustind de complexitate: a fost, săracul, doar „un pasionat manipulator de iluzii, un naţionalist populist”, pe scurt, un idealist, dar, vai, „nu o unealtă a represiunii, un stâlp al Gulagului sau un xenofob”.”
Paul Cernat i-a raspuns in PS. Poate ca, intr-adevar, ar fi nevoie de solidaritate. Sunt solidara cu Paul Cernat in fata mitocaniei si a grobianismului proliferat de Mircea Mihaies, care nu concepe o discutie nuantata despre Adrian Paunescu. Daca este atat de revoltat, cum de suporta Mircea Mihaies sa mai fie coleg cu Tania Radu, vicepresedinta ICR, care a lucrat la revista „Flacara” pe vremea lui Paunescu?
Nu stiu unde l/a facut prost dl Mihaies pe Paul Cernat dar, daca-i asa nu pot decat sa-mi asum toate „riscurile” si sa ma solidarizez cu Paul Cernat, trebuie sa existe si o solidaritate a prostilor (binea-ti venit in „club”, d-na Adamesteanu!), nu doar a inteligentilor!:)
Citesc publicistica dlui Paul Cernat de la inceputurile Observatorului Cultural. Unul din primele sale articole m-a indignat. Lua la misto poezia amatorilor, inclusiv in ce priveste sacrificiile prin care acesti nenorociti scot carti (= plachete).
In acest moment de istorie literara, cazul funerar Paunescu este doar ocaziunea manifestarii maturitatii criticului: a pus mucul condeiului pe rana rusinoasa care face din intelectualitatea noastra o adunatura de nechezoli, anume comoditatea creatorilor de a nu practica Luminarea Poporului, preferând a scrie pâna si bestselleruri numai pentru filologi.
Dl Mircea Mihaies, ca timsorean, are simpatia mea neconditionata si tocmai de aceea nu pot sa nu fiu ingrijorat: facându-l PROST pe Paul Cernat, pamfletarul se comporta ca un inconstient, fiindca cel mai apreciat nou critic si promoter poate ajunge Director atât la Institutul Cultural Român, cât si la România literara!
@Paul Wertzberger: cred ca de definit s-a definit indeajuns. Cum il definesc altii – e o alta problema. E trist daca unii inteleg ca l-am definit pe AP „prin ce n-a fost” si atit. Ar fi inca si mai trist daca am confunda definirea cu etichetarea.
„N-a fost nici Caligula, nici Hitler”. Asemenenea ironii nu duc nicaieri, credeti-ma.
E trist cand nu a avut timp sa se defineasca cine este, pana si acum parerile sant contradictorii. E trist cand este definit prin ce n-a fost. I-am mai gasit cateva puncte bune: N-a fost nici Caligula si nici Hitler.
Aveți dreptate. Am tendința de a complica.
Scuze.
Tot ce e mult e prost:nu puteti sa fiti mai concis? scrieti excesiv de mult.si titlul asta, Doamne iarta-ma, nu-l puteati face mai lung?
Bateti recordul la lungimea unui titlu:
„O eroare frecventă în evaluarea raportului AP-Puterea politică: neînțelegerea dialecticii libertate-constrângere și, în subsidiar, a relației merit-vină”
cand va opriti?cate episoade mai scrieti?nu bei si domnia-ta un pahar de vin? scrii tot timpul, chiar si de Craciun?
Chiar dacă nu se condiţionează, creaţia etică şi cea estetică se împletesc în autocreaţie; devenirea lui AP spune totul.
3). Scrieți: ”Animat de ambiţia Centrului şi de „complexul periferiei“, Adrian Păunescu a realizat, în plin ceauşism, utopia postmodernă a fuziunii dintre cultura înaltă şi cultura populară/de masă, coborînd-o uneori pe cea dintîi şi ridicînd-o mereu pe cea de-a doua, erijat în „dascălul de literatură română al poporului său“, dar şi deturnînd politic un autentic fenomen de masă, ca formă de „recunoştinţă“ faţă de un regim şi un lider maxim care „l-a făcut posibil“.”
În mare, aici îl evaluați corect pe AP în calitatea sa de spiritus rector în promovarea culturii, mai ales ca Boss –u l Cenaclului Flacăra.
Există și evaluări (în care afectele predomină în raport cu profunzimea gândirii) potrivit cărora vina lui AP, adularea Puterii discreționare, este evidentă, dar meritul său este inexistent, căci ceea ce pare a fi meritul lui, critica Puterii, nu-i decât o concesie tacită a Puterii, pentru a conferi credibilitate eforturilor în-fond-servile ale lui AP în cultura de masă. Dar acest mod de gândire compromite scopul cu greu disimulat al acestor evaluări, acela de a-l demoniza pe AP. Dacă AP nu-i decât un culturnic, lipsit de libertate reală în demersurile lui, atunci întreaga lui vină aparține sistemului care l-a constrâns. Dintr-o perspectivă morală, nu există vină în condiții de constrângere. Aspectul acesta l-a înțeles până și inteligența primitivă a lui Tudor Postelnicu, cel care se apăra aruncând întreaga vină asupra ”dictatorului” care, chipurile, l-ar fi constrâns.
Prin urmare, dintr-o perspectivă consecvent-logică lucrurile stau așa:
– ori AP n-a făcut decât ce i s-a cerut prin constrângere, dar atunci el n-are meritul de a se fi opus Puterii discreționare, dar n-are nici vina de a fi adulat Puterea;
– ori AP a avut manifestări de libertate autentică, dar atunci lui îi aparțin, simultan, și vina de a fi adulat Puterea uneori, cât și meritul de a i se fi opus alteori.
La prima lectură a articolului dv. mi s-a părut că sunteți dintre cei care contabilizează vinile lui AP, dar neagă meritele lui în raport cu Puterea politică. Există, însă, în articolul dv. suficiente dovezi că înțelegeți dialectica vină-merit în corelație cu dialectica libertate-constrângere. Pe de o parte, scrieți ”Cenaclul Flacăra avea doza lui ambiguă de protest tolerat”, dar nu omiteți să scrieți și că AP ”A trăit periculos”, a scris ”foarte multe poeme protestatare, cu voie de la poliţie sau forţînd mîna ei”.
În opinia mea, AP a înțeles corect libertatea, ca alegere conștientă dintre alternative și ca asumare a responsabilității acestei alegeri și, mai mult, și-a manifestat libertatea (înainte de 1989, spunea la TV. că libertatea ca exponat într-un muzeu este lipsită de sens).
În consecință, discuția despre vinile și meritele lui are rost. Doar că mai trebuie și o judecată dreaptă, cum spuneți, ”fără ură și părtinire”.
(comentariul va continua)
2). O altă idee fecundă a articolului dv. este aceea că studiul ”cazului” AP are valoare paradigmatică pentru reflecția asupra relației intelectual – Putere politică (”Putem medita oricînd, pornind de la cazul său, asupra efectelor dependenţei de Conducător şi de Puterea politică (totalitară sau nu) a intelectualului public autohton…”)
Încerc să urmez acest îndemn, propunând o comparație.
Primul ”termen” al comparației.
Valentin Stan, în emisiunea Conexiuni din 12.11.2010, a spus: Adrian Păunescu a scris ”tone de versuri”, dintre care unele sunt ”o hazna cu nămol, nămol de laude şi ode adresate conducătorului iubit.” Același Valentin Stan, în Conexiunile din 14.05.2010, spunea: ”hai să vi-l arăt pe Regele vostru, pentru că acum câteva zile a fost Zece Mai, Ziua Suveranului pe care am uitat-o în lașitatea noastră funciară”. (…) cu toții am uitat în lașitatea noastră că stăm în țară cu Istoria, cu un Erou (…) Fiți binecuvântat, Majestate, și iertați-ne pentru lașitate.”
”Cazul” Valentin Stan nu este singular. În Politice, H-R Patapievici (p. 34) scrie: ” Suntem un popor cu substanţa tarată.” „Am putea regăsi legitimitatea prin monarhia care ne-a făcut odinioară mari; dar poporul meu îşi urăşte Regele şi îşi adoră Nebunul. Regelui nu i se poate ierta superioritatea, majestatea, faptul de a nu ne fi înjosit niciodată; nu îi putem ierta nici faptul că l-am trădat. Demisiunea este la români o veche obişnuinţă. Ca şi incompetenţa\”. (p. 55)
Al doilea ”termen” al comparației.
Cu prilejul unei cuvântări din 6 februarie 1986 a lui NC, Adrian Păunescu i-a trimis o scrisoare și o poezie. ”Sunteţi atât de tînăr şi-atât de curajos,/ Aţi deşteptat întreagă speranţa românească,/ V-au dat strălimpezime durerile de jos/ Şi-aţi doborât minciuna ca pe-o cumplită mască.” (…) ”Vă văd apoteotic, ca pe un Voievod,/ Ce ştie să aplece urechea spre Ion Roată,/ Şi se-adresează ţării în cel mai simplu mod/ Ca-n ’72, ţin minte: «Acum ori niciodată!»” (…) ”Noi, să vă fie bine, oriunde-am fi, veghem,/ Dar vă rugăm sfielnic să fiţi cu luare-aminte/ Să nu-nnoiţi doar oameni, ci şi acest sistem/ Care prin sine însuşi falsifică şi minte.” (Adrian Păunescu 7-8 februarie 1986)
Din această comparație cred că se desprind următoarele concluzii (a și b):
a) Pe de o parte, există anti-păunescieni care percep poporul ca pe o turmă lovită de streche, incapabilă să-și recunoască și să-și urmeze Păstorul. Poporul român, în a sa ”lașitate funciară”, spune Valentin Stan, a uitat să-l omagieze pe Rege. În acord cu VS, H-RP apostrofează poporul român, ”popor cu substanța tarată”, pentru ingratitudinea față de Regele său, pentru faptul că ”l-a trădat”. Atitudinea disprețuitoare față de popor contrastează cu prosternarea față de Rege, care, în deosebire de ”președinte”, de ”Nebun”, este deasupra poporului. VS și H-RP, amândoi, torc precum două pisicuțe de Palat, jinduind după mângâierile Unsului Domnului pe pământul românesc. Dacă ar avea harul versificației, amândoi ar putea fi doi poeți de Curte performanți. Pe de altă parte, există acest AP, poet care înalță ode liderului comunist NC. Dar relația lui cu Puterea este de alt tip. AP este, prin natura lui, un individ orgolios (”lacom”, cum spuneți dv.), care nu se poate simți bine în calitate de câine (fie și de rasă) în lesă. Calificativele flatante (Voevod etc.) sunt acordate în mod condiționat, ca un preț pentru invocata receptivitate a liderului comunist față de ”durerile de jos”. În relația lui cu NC, AP manifestă viclenia vulpii care îl laudă pe corb pentru glasul lui, în realitate urmărind obținerea cașcavalului din gura acestuia. AP încearcă să-l determine pe NC să-și abandoneze proiectul și să-l atragă în propriul lui proiect, al orientării spre ceea ce consideră el a fi valori autentice: ”Să nu-nnoiţi doar oameni, ci şi acest sistem/ Care prin sine însuşi falsifică şi minte”).
b) Firește, în temeiului ”dreptului de a huidui”, oricine este liber să-l înjure pe AP. Dar nu oricine are și dreptul să dea lecții de rectitudine morală.
Când am citit enunțul (AP) (”A devenit zelatorul liric cel mai energic şi mai credibil al cultului personalităţii”, am crezut că vă includeți în corul anti-păunescienilor ce-l consideră pe AP doar un versificator care, prin versurile lui, a excitat megalomania dictatorului comunist. Citind mai atent, am constat că propuneți o plasare a lui AP asemănătoare cu cea propusă de mine: ”nu l-aş include în tipologia scribilor (nici, cu atît mai puţin, în aceea a disidenţilor, cum cred în mod aberant suporterii săi), ci în cea a negociatorilor şi intermediarilor – între Putere şi „rezistenţi“, între protocronişti şi antiprotocronişti, între cultura populară şi cea de elită.”
(comentariul va continua)
@Gabriela Adamesteanu: multumesc. Ce-as mai putea adauga? 🙂
@Valerius: astept cu interes continuarea comentariului dvs.
In prelungirea celor scrise de mine (dar si a comentariului pe care-l semnati) as mai adauga o „provocare”:
AP este, ne place sau nu, cel mai important poet social pe care l-am avut in secolul XX, ultimul poet roman care a patruns in folclor (inclusiv in folclorul strazii sau al galeriilor de fotbal) si un poet a carui actiune poetico-politica a facut istorie. Ramane de discutat ce fel de istorie, dar un raspuns simplist ar fi contraindicat.
Domnule Paul Cernat,
Dacă acest comentariu are o dimensiune ”nesimțită”, vă rog să acceptați că un atom din vină vă aparține, ca autor al incitantului articol despre AP.
1). ”Nu ierarhizăm formule atît de diferite: autorul Repetabilei poveri îşi are identitatea sa lirică, de (re)situat printr-o lectură fără prejudecăţi, dincolo de reprezentarea comodă a „poetului adevărat“ de la debut, degradat ulterior din cauza alterării progresive a „caracterului“.”
Este adevărat, denigratorii lui AP, neavând suficiente argumente estetice pentru a-i desființa opera, amestecă în mod rău-intenționat fapte din biografia scriitorului și evaluări ale personalității acestuia cu judecăți asupra creației sale, sperând că vor compromite, prin contaminare, și opera. Chiar dacă între viața și opera unui scriitor există corelații, nu poate fi vorba de un determinism mecanicist dinspre viață către operă. Insistența asupra așa-zisului ”caracter infect” (inclusiv prin divulgarea unor aspecte din intimitatea familiei) nu reușește, în final, decât să exprime un truism: AP e și el om (subliniez, prin ”e și el om” înțeleg un adevăr banal, acela că AP nu este un înger, în deosebire de CTP care, în articolul său, prin ”Eșielomul” critică sinonimia forțată între ”a fi om” și ”a fi neserios”).
Percheziția în viața privată a lui AP nu a produs dovezi suficiente pentru o răspundere penală, nici măcar pentru una morală de gravitatea țintuirii la stâlpul infamiei. Motivația cotrobăitului este de natură politică; dacă AP ar fi fost doar un poet al florilor și al gâzelor, scotocitul nu s-ar fi produs. Dv. sugerați o posibilă algebră morală: ”Ca propagandist al cultului personalităţii şi legitimator al „dictaturii de dezvoltare“ ceauşiste, el merită „condamnat“ şi deconstruit. Dar nu şi pentru lucrurile bune, generoase – destule! – pe care le-a făcut sau le-a încurajat, înainte şi după ’89.” Cred că rezultatul aplicării acestei algebre ar fi cu plus.
(comentariul va continua)
Este reconfortant să întâlneşti un mod atât de echilibrat, nuanţat şi profund de a explica (pentru că asta face) o personalitate atat de controversată,ori controversabilă, cum este cea a lui Adrian Păunescu.Dar şi poezia lui, dispreţuită ori adorată. Dar şi ceea ce a însemnat el pentru mulţi oameni obişnuiţi, care nu vor dezlipi cenaclul Flacăra de imaginea tinereţii lor. Când am fost în toamna lui 1990 în International Writing Programme de la Universitatea din Yowa, unde Păunescu ajunsese cu 20 de ani mai înainte, am înţeles singură, în timpul unui concert la care am mers cu Mircea Cărtărescu, că ideea cenaclului lui Păunescu, în care eu călcasem niciodată şi pe care îl dispreţuiam, se născuse acolo. Melodiile Pieţii Universităţii şi anumite ritualuri mi-au amintit şi ele cenaclul Flacăra. Cît rău şi cât bine a făcut Păunescu şi cenaclul său se va tot cântări de acum înainte,dar cred că Paul Cernat e spus esenţialul.
Un articol de bun simt.
Am asteptat partea a doua cu multa curiozitate. Nu mai reiterez cele spuse de dl. Corneliu Popa, cred ca are perfecta dreptate. Dar cat de jalnice aceste incercari, mereu si mereu repetate, de abatere a atentiei dinspre ceva, inspre altceva! Eu, una, „ma iau cu mainile de cap” cand discut cu unii oameni foarte bine „mobilati” d.p.d.v. intelectual si nu pot sa-mi dau seama daca fac parte dintre cei „pacaliti”, sau sunt doar „cantatori in (aceeasi) struna! Din aceasta dilema nu pot iesi… Dar, imi face bine ca pe langa atatea dezamagiri acumulate, sa inregistrez vocile limpezi si echilibrul catorva dintre cei pe care ii (mai) stimez. De-aceea va felicit, din toata inima… sper sa apucam si vremuri mai putin bezmetice.
Aveti dreptate. Comentariul dvs. ma scuteste de a-i raspunde dlui @Peter Manu, care ar face mai bine sa se uite la oamenii „OK” pe care-i admira cu ochii larg inchisi, inainte de a-l scoate tap ispasitor pe Paunescu pentru toate relele posibile.
Bravo, Paul Cernat!
Excelent raspuns adresat lui Mircea Mihaies. „Senatorul” de la „evz” e „deranjat” (?) ca Paul Cernat doreste o discutie normala despre Adrian Paunescu. Mircea Mihaies e adeptul infierarilor si nu concepe ca „Observator cultural” poate sa discute liber despre Eugenia Voda, Cristoiu, Zelea Codreanu, dar si despre Paunescu.
Mircea Mihaies stie ca Eugenia Voda a gresit neintervenind in emisiunea cu „profesionistul” Cristoiu, dar doreste sa abata atentia, sa arate ca problema este la „Observator cultural”, nu in ograda TVR. Mircea Mihaies vrea sa-l scoata tap ispasitor pe Paul Cernat.
Cand vom citi o delimitare a lui Mircea Mihaies de intelectualii care au sarit sa o apere pe Eugenia Voda? Cand? Cand ironia sa mustoasa se va exercita si asupra scrisoarii celor (Plesu, Liiceanu) care folosesc cuvinte pompoase gen „liberticid” si „pernicios”? Cand Mircea Mihaies va spune ca Eugenia Voda este un slab moderator, pentru ca un moderator adevarat are replica, intervine, pune intrebarile care trebuie puse despre un „romantic” – Corneliu Zelea Codreanu – care a provocat crima si a incitat la crima, care avea o ura adanca fata de evrei.
Corneliu Zelea Codreanu a fost criminal si antisemit – n-are cum sa fie considerat „romantic”.
Adrian Paunescu a fost un zelos propagandist, dar – mirare! – la revista „Flacara” de dinainte de 1989, lucra si Tania Radu, actuala vicepresedinta a ICR, si Dorin Tudoran, aveau rubrici permanente Octavian Paler si Leon Kalustian, semna interviuri George Arion, iar pe Nichita Stanescu – Paunescu il venera – l-a sarbatorit de ziua de nastere, in martie 1983, in ultimul sau an de viata. Nichita Stanescu a murit in decembrie 1983, in martie 1983 era invitat de Paunescu la Cenaclul Flacara.
Tot la „Flacara” s-a lansat in gazetaria sportiva – dupa ce nimeni nu dorea sa-l angajeze – Ovidiu Ioanitoaia, cel mai mare gazetar sportiv in viata, care a invatat meserie cu Paunescu, reusind – dupa 1989 – sa formeze, la randul lui, o alta echipa de gazetari sportivi, in frunte cu Tolontan, Geambasu, Radu Naum.
Poate ca Adrian Paunescu „n-a fost un lider politic criminal şi antisemit, un dictator ca N. Ceauşescu, un adept al violenţei politice şi al excluderilor etnice.” Dar s-a folosit de pozitia pe care o avea, atat inainte cat si dupa 1989, pentru exculparea unuia dintre antisemitii cei mai dezgustatori care au trait in Romania, Nicolae C. Paulescu.
Iată părerea social-democratului Adrian Păunescu, exprimată în plenul Senatului pe 6 septembrie 2004: „…este foarte grav că i se reproşează după atâţia ani lui Paulescu un fapt de publicistică, un fapt de orientare politică” si ca „Nu se poate să-l considerăm pe Paulescu vinovat, după 83 de ani de fapte politice care au trecut.” Unealta senatorului este minuimalizarea, pentru ca lui Paulescu i se reproşează, în mod justificat, nu „un fapt de publicistică” ci propagarea cu tenacitate a unui discurs antisemit de o josnicie şi virulenţă neegalată, înainte şi după el, de nici unul din cei ce au aruncat acest fel de gunoaie în spaţiul public român.