Good old times (II)

Există mai multe tipuri de anticipări în atît de solidul și subtilul roman al lui Radu Mareș. Unele sînt magice și au un operator tradițional: o țigancă ghicind viitorul, aici omniprezenta și atotpriceputa Tina, pe care o regăsim la finele cărții, nu la mulți ani de la consumarea evenimentelor, deodată îmbătrînită și veștedă, scofîlcită, de nerecunoscut. Farmecele nu i-au mai fost de folos pentru a ține laolaltă microcomunitatea, în vîrtejul de praf și sînge al istoriei, cu crescînda „rumoare de fier“. Rolul ei s-a încheiat. Astfel că numeroasele anticipări din cuprinsul romanului (gen: „Trebuia să treacă toată vara aceea interminabilă, apoi să vină toamna și culesul, ploile, noroaiele și să se termine și plantarea celor două sute de pomișori aduși la Valea Lupului tocmai de la Cernăuți, pentru ca abia după marele viscol din ianuarie să se întîlnească prima oară față în față“.) se reinterpretează, pe această secțiune finală, naratologic. Ele nu mai au legătură cu destinul citit în palmă de o profesionistă a liniilor care, la un moment dat, se opresc; și nici cu eforturile acestei vrăjitoare „de bine“ de a stopa drama și a muta viața din preajmă pe un alt făgaș. Episoadele ce s-au succedat și întîmplările […]