Ladri di Parole

Versiunea italiană originală a acestui text a apărut pe 7 martie 2011 în cotidianul italian on-line Lettera43.it. Traducerea îi aparţine autorului.   Într-o anumită măsură, plagiatul e mai curînd o artă a admiraţiei decît un viciu. Sau, dacă e totuşi un viciu, e unul dintre acele vicii pardonabile, benigne, un pic chiar „virtuoase“, ca să zic aşa. Mai presus de orice, plagiatorul e un om îndrăgostit de frumuseţea cuvintelor (de cuvintele altora, vreau să spun), „izbit“ de această frumuseţe într-un mod irezistibil. Mai mult decît atît, s-ar putea chiar spune că el nu e un răufăcător, ci mai curînd o victimă. Dacă e vinovăţie în toată povestea asta, vinovat e textul plagiat însuşi. Întocmai se întîmplă în unele sisteme juridice musulmane, unde, în cazurile de viol, femeia e aproape întotdeauna cea care ajunge să fie condamnată. Pentru instigare la viol, desigur.       Lăsînd gluma la o parte, vă puteţi întreba: dacă plagiatul este o artă a admiraţiei, atunci ce anume e în neregulă cu el? De ce-l condamnăm pe plagiator? Dintr-un motiv foarte simplu: plagiatul e un lucru urît din cauză că e un act de iubire însoţit întotdeauna de unul de trădare. La limită, plagiatorul ar trebui să rămînă […]