Gheorghe Ene, mereu dincolo de pod

Abia recuperasem un text mai amplu numit „Junimea – Anii de ucenicie“, în care rememoram atmosfera în care ne-am format, dar şi literatura pe care am format-o noi, optzeciştii, şi imaginile aduse din străfundul memoriei (sînt peste 40 de ani de atunci!) mi-i aşezau vii, tineri, inteligenţi şi combativi pe Mircea (Nedelciu), Ioan (Flora), Gelu (Iova), George (Crăciun), Gicu (Ene), Meşterul (Ioan Lăcustă), Emil (Paraschivoiu), cu o strîngere de inimă. Un destin tragic face ca acest grup să fi fost crunt lovit şi viaţa (sau moartea) să fi lăsat puţini dintre ei să atingă vîrsta de 60 de ani. Nu ştiu de ce am meritat această soartă. Şi iarăşi nu ştiu de ce mai toţi dintre cei repede plecaţi au abordat o atitudine de oameni care au timp. Se spune că există un ceas biologic pe care fiecare şi-l simte programat şi că frenezia trăirilor, nerăbdarea de a trăi totul, aproape cu lăcomie, este un semn al stingerii prea devreme.   Poate doar Ionică Flora să se fi pus în acord cu acest principiu al vieţii şi al morţii, debordînd de vitalitate, inclusiv literară. Ceilalţi mai degrabă au trăit în acordul principiilor culturale şi literare pe care tot ei le […]