Prietena mea, neangelica Angela

Legătura mea de prietenie cu subtila poetă (nu-mi place să folosesc clișeul „marea poetă“, deși e o mare poetă) Angela Marinescu are un istoric în trei acte. Actul I. Timpul: siajul, primele luni după Revoluția (sau cum s-o mai fi chemînd) din 1989. Locul: Restaurantul Uniunii Scriitorilor, înainte de a se fi „gatopardizat“ și aristocratizat, pe cînd era cîrciuma boemei literare, unde, cu cîteva luni înainte, Florica Mitroi, beată sau nu, se planta în mijlocul localului și declama cîte o fulminantă diatribă împotriva familiei Ceaușescu. În stînga era întotdeauna o masă lungă, foarte gălăgioasă, exuberantă, vociferantă, „masa poeților“. Pentru mine, care făceam încă parte din categoria „nimeni“, deși eram membră a Uniunii Scriitorilor (din 1964) și publicasem o serie de traduceri, masa aceea era fascinantă, chintesența talentului, a spiritului liber și boem, chintesența poeziei. Și, într-o zi, am văzut la masa poeților o apariție care mi-a tăiat răsuflarea: o doamnă cu o ținută statuară, cu trăsături interesante, bine conturate, și complet rasă în cap. Acest cap văduvit de podoaba capilară feminină a simbolizat pentru mine o culme a nonconformismului, o frondă a je-m’en-fichisme-ului, un semnal de protest împotriva atmosferei anodine, clișeizate, gregare în care trăiam, o încercare de singularizare din […]