Uși între odăi

Florin Dumitrescu e un poet extrem de incomod pentru criticul literar. Pîndesc mai multe riscuri atunci cînd  încerci să scrii despre poezia lui: primul, și cel mai grav, este acela de a-l lua în ușor, de a nu vedea decît artificiile, meșteșugul, aparenta facilitate, recitativitatea versurilor sale. Al doilea risc ar fi ca, după ce treci de această mare încercare, să-l situezi în rîndul manieriștilor cultivatori de witz numai și numai de dragul jocului. Iar al treilea dintre riscurile pe care cred că le-am evitat, nu cu ușurință, este să te lași furat de baladescul formal și să ratezi total „conținutul“. Desfrîu pe marginea prăpastiei Dimovian prin excelență, Florin Dumitrescu a țesut, de-a lungul carierei sale de poet, false pînze de păianjen în urma unor direcții nu chiar atît de greu de discernut, cred eu. În primul rînd, cariera sa de textier și „formator“ spiritual al celor de la Sarmalele Reci îi face pe unii critici să șoptească, total neferiți de pericolul evidenței, că aceste poeme se cîntă sau se ascultă, nu se citesc. Da, de acord, poezia adevărată se ascultă, numai că în cazul versurilor lui Florin Dumitrescu recitarea lor n-ar face decît să inducă efect muzicii sirenelor: eufonia […]