O față neglijată a exilului românesc: „universitarii“

Volumul colectiv de studii literare Valențe europene ale literaturii române contemporane (2007), publicat la Oradea de Ion Simuț, conține o selecție de eseuri dedicate poeziei, romanului modern și postmodern, conexiunilor politice și istorice, dar și exilului (partea Experiențele exilului scriitorilor români, pp. 161-257). Scriitorii analizați în acest capitol aparțin exilului care ar putea fi caracterizat drept „clasic“ –  Monica Lovinescu, Gabriela Melinescu, Bujor Nedelcovici, Petru Popescu, Andrei Codrescu, Herta Müller și alții. Volumul e incitant, dar atenția cititorului ajunge să se îndrepte negreșit către postfața scrisă de Ion Simuț, „Nobelabilitatea literaturii române“ (pp. 359-363). Sub acest titlu ingenios găsim reflexii despre Norman Manea, Imre Kertézs și despre o serie de scriitori, care se termină cu Herta Müller ca autoare căreia i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură (2009). Eseul e bine scris, și cu toate astea, senzația finală este că și acesta, la fel ca majoritatea articolelor pe tema exilului și, implicit, a „nobelabilității“, nu produce decît niște liste de autori. Cum putem să cunoaștem însă literatura din exil, dacă noi nu sîntem capabili decît să înșirăm numele autorilor unul după altul, fără să încercăm măcar să înțelegem cum se integrează ea în istoria literaturii în general? Problema are și […]