Regele Mihai între 1940 și 1944
- 16-09-2011
- Nr. 592
-
Ovidiu PECICAN
- Actualitate
- 3 Comentarii
Estimările critice ale președintelui Traian Băsescu la adresa prestației de șef de stat și de politician a Regelui Mihai la vremea guvernării sale – care a însemnat sfîrșitul monarhiei în România și apusul democrației, urmate de o urgentă și durabilă instaurare a dictaturii totalitare de extremă stînga – au declanșat o dezbatere despre rolul ultimului monarh român pe scena istoriei. Cele mai noi numere din Observator cultural conțin texte relevante pentru diverse aspecte ale chestiunii. Astfel, Lucia Hossu Longin aduce în discuție curajul și rezistența în fața comunizării (nr. 589, 25.08.2011), în timp ce Cristina Roman amintește despre relația suveranului cu Partidul Comunist între 23 august 1944 și 30 decembrie 1947. Doamna Roman notează cu probitate că „Potrivit mărturiilor oamenilor politici și ale diplomaților români care i-au fost aproape regelui (s.m), cel care a inițiat acțiunea de înlăturare a guvernului Antonescu și a avut un rol hotărîtor în ruperea alianței cu Germania și privind trecerea României în tabăra Marilor Puteri Aliate a fost chiar Regele Mihai. Într-o primă fază a planului de răsturnare a regimului antonescian, acesta a creat în jurul său o coaliție a partidelor din opoziție. Această alianță de conjunctură urma să negocieze cu Marile Puteri Aliate […]
Multumim, doamna S.Varan. Pentru stradania de a ne oferi comentariul oportun, obiectiv si extrem necesar vs. prolixitatea intentionata si vadita partinitate al aportului dlui Pecican.
@Dl. Stănescu
„Neglijenţa” pe care o observaţi în articolul domnului Ovidiu Pecican este absolut pardonabilă. Fiind vorba despre un fapt cunoscut de toată lumea, repetarea sa ar putea părea chiar superfluă, deci nu aici am avea ceva de reproşat sau de adăugat textului scris de istoricul de la Cluj.
Dacă într-adevăr ar fi cazul să acordăm atenţie contribuţiei pe care domnul Pecican şi-o aduce la „dezbaterea” naţională (şi internaţională) ce a fost resuscitată ex abrupto, în urmă cu aproape trei luni, după atacul televizat al preşedintelui României la adresa Majestăţii Sale Regele Mihai I, ar trebui să începem cu primul său articol – „O dezbatere care abia începe” – articol publicat în „Observatorul Cultural”, nr. 581, din luna iulie 2011.
Propunând o abordare relativ originală a temei, câteva idei „fosforescente” şi nişte concluzii ferme, îmbucurător de clare, dar într-o formă voit neutră, forţat obiectivă şi pe obişnuitul ton cumpătat, textul pecicanian a trecut aproape neobservat la vremea respectivă de către cititorii-comentatori, atenţi, ca de obicei, mai mult la emoţii şi sentimente, decât la argumente, la urmărirea şi respectarea logicii sau la ascultarea glasului raţiunii.
1.Originalitatea viziunii sale consta în primul rând în catalogarea „gestului” prezidenţial nici mai mult nici mai puţin decât drept o formă de răzbunare. Preşedintele Băsescu ar fi reacţionat astfel, deoarece, spune istoricul, a fost jignit şi lezat în amorul propriu de faptul că Regele Mihai I (ultimul conducător de stat încă în viaţă dintre toţi cei care au participat direct la cel de-Al II Război Mondial) a răspuns invitaţiei lui Vladimir Putin şi a participat în luna mai a anului curent la festivităţile de la Moscova, care comemorau 65 de ani de la sfârşitul războiului şi de la victoria Aliaţilor împotriva Axei fasciste.
Domnul Pecican nu ezită să califice participarea Regelui la festivităţi şi acceptarea decoraţiei oferite de Putin drept o „gafă” şi consideră că Majestatea Sa ar fi trebuit să se consulte cu „vârfurile actuale ale Statului nostru” înainte de a se duce la Moscova, deşi, paradoxal!, în exact acelaşi timp, recunoaşte că suveranul român nu avea nicio obligaţie formală, în acest sens. Este însă evident pentru oricine că aici sfătosul istoric este foarte părtinitor şi că Regele Mihai nu a încălcat nicio regulă diplomatică şi nu a făcut nimic din ceea ce ar putea aduce vreun prejudiciu imaginii Statului român, politicii sale externe sau actualei conduceri. Aceasta se prejudiciază singură, perpetuând conflicte istorice şi nefiind în stare să antameze relaţii diplomatice convenabile cu un stat puternic precum Rusia, dacă nu de dragul fiorosului vecin de la Răsărit, măcar din prevedere şi înţelegere a faptului că, dacă trecutul nu mai poate fi schimbat, cu multă înţelepciune şi prudenţă viitorul da. Din păcate însă, actualele”vârfuri” ale ţării noastre, cum excentric le numeşte domnul Pecican, sunt vizibil boante şi arogante, nedepăşind în inteligenţă sau diplomaţie nivelul popular al genunchiului broaştei. Poate doar angajarea istoricului nostru pe un post de consilier prezidenţial ar mai putea ajuta oximoronic (prin rotunjire) la „ascuţirea” viziunii clasei politice româneşti.
2. La capitolul „idei fosforescente” trebuie neapărat să amintim că domnul Pecican, simţindu-se capabil să aducă clarificări în legătură cu statutul şi responsabilităţile monarhului român în perioada îngrozitor de dificilă şi de tulbure a anilor de război şi imediat după (1940-1947), în loc să se refere la monarhiile europene, la culturile şi mentalităţile mai apropiate românilor, face un ocol exotic prin Japonia imperială şi ne uimeşte cu o comparaţia între „optica niponă medievală”(ce pare a-i fi cunoscută direct din istoria romanţată a „Shogun-ului” lui Clavell) şi ceea ce ar fi trebuit să fie, în optica pecicaniană (şi nu numai, fiindcă insanitatea circulă intens în popor), o posibilă atitudine eroică a regelui, care mai degrabă trebuia să se lase masacrat, decât să părăsească tronul României(„…suveranul Mihai I ar putea fi acuzat de lipsa puterii sacrificiului suprem (este cunoscută scena în care ministrul dr. Petru Groza ar fi agitat un pistol, în mod demonstrativ, pe sub nasul tînărului monarh) sau de eşecul asumării, în orice condiţii, pînă la capăt, a misiunii sale.”).
În primul rând, referinţa istoricului este grosolan falsificatoare pentru că „împăratul ceresc”, conform mitologiei nipone, descendent direct din zeiţa Amaterasu, s-a bucurat întotdeauna în istorie de respectul datorat divinităţilor şi existenţa sa nu a fost niciodată ameninţată şi nici nu a fost pus sub semnul întrebării dreptul său de a domni şi a reprezenta simbolic Japonia. Tradiţia suicidară japoneză era rezervată exclusiv castei războinice, samurailor şi rareori, în faţa unei înfrângeri sau capturări iminente, marilor şefi războinici sau seniorilor feudali. Este imposibil de înţeles logic ce l-a determinat pe domnul Pecican să aducă în articolul său exemplul ţării cu cea mai veche dinastie imperială din lume, dinastie neîntreruptă de la Jimmu Tenno( 660 – 585 a. Chr), şi până în zilele noastre, la actualul împărat, Akihito. Poate doar o tristă asociaţie de idei, în trena căreia vehiculează şi provocarea dacă a fost sau nu regele Mihai un rege „marionetă”. În Japonia da, secole întregi, până la restaurarea Meiji, în 1868, împăratul a fost doar o păpuşă decorativă divinizată, dar fără nicio putere politică, militară sau financiară. Chiar şi cea mai superficială analiză a faptelor istorice petrecute între 1940 şi 1947 arată că Antonescu şi Hitler au încercat să-l trateze şi transforme pe regele Mihai într-o simplă marionetă, cu rol decorativ şi eventual de ţap ispăşitor pentru atrocităţile comise de ei în nume propriu, dar că încercarea lor nu a reuşit, cum nu a reuşit nici încercarea lui Stalin de a strivi, murdări şi alunga din memoria colectivă a tuturor românilor imaginea regelui ca garant al unei democraţii de tip european.
Din punctul de vedere al unei fiinţe cu o educaţie umanistă şi europeană este o aberaţie să afirmi că regele Mihai ar fi trebuit ( pentru a da satisfacţie unor războinici virtuali de carnaval?!) să înfrunte, de unul singur sau cu încă 2-3 oameni de încredere, nebunia şi rătăcirea istorică căreia i-au căzut pradă milioane de oameni, naţiuni şi popoare întregi, timp de mai mult de o jumătate de secol şi să moară pentru a deveni un erou în ochii stupizi ai celor care cred că numai moartea era măsura credinţei şi a patriotismului. Mai ales că, este evident şi categoric real că moartea eroică -„decesul în scaun” – cum comic se exprimă aici romancierul(!) ” – a regelui Mihai nu ar fi ajutat cu nimic poporului român şi nu i-ar fi schimbat destinul. Sau să fie românii un popor de barbari, nostalgici şi fervenţi practicanţi ai cultului morţilor?
3. După cum se poate observa, multe din aserţiunile domnului Pecican nu pot fi luate în considerare şi nici destul de în serios, decât poate doar pentru a fi ironizat pentru ele. Există însă şi fragmente de text care îi ameninţă serios obiectivitatea şi, în consecinţă, statutul de specialist credibil. Primul ar fi acela în care înţelege să minimalizeze(numindu-le „parţial benefice”) efectele „actului de la 23 August 1944 – arestarea mareşalului Ion Antonescu, dictator şi şef de facto al Statului, întoarcerea armelor împotriva fostului aliat al României în război: Germania nazistă şi intrarea în tabăra aliată.”, în timp ce numeşte acest act de curaj şi luciditate „istoric, dar nu şi constituţional”, ca şi cum respectarea cine ştie cărui articol constituţional ar fi garantat mult mai mult scurtarea războiului mondial şi limitarea numărului victimelor civile, precum şi toate celelalte consecinţe, care e drept, după atâtea decenii scurse, pentru cineva lipsit de capacitatea de a-şi imagina situaţia în care se afla România în august 1944, par a fi nişte beneficii mărunte, de care ne-am fi putut dispensa. În schimb, cu ocheanul istoric întors şi necurăţat, domnul Pecican vede bine doar „efectele dezastruoase” ale aceluiaşi act. Într-un istovitor efort de probitate, autorul lasă totuşi deschisă o paranteză, pentru a menţiona că unele din aceste efecte erau „inevitabile”. Dacă le analizaţi fără nici o mediere ostilă, puteţi vedea că toate aceste efecte au fost legate strâns între ele şi categoric inevitabile.
Al doilea este cel în care încearcă să impună, chiar de la începutul articolului datat iulie 2011, în ciuda evidenţelor şi a propriilor concluzii expuse la finalul aceluiaşi articol, ideea că este neapărat nevoie să i se atribuie Regelui Mihai măcar o parte din responsabilităţile criminale, care reveneau, desigur, nu doar mareşalului Antonescu, ci şi celor care l-au patronat şi sprijinit. Deşi concluziile pe care singur le formulează(le cităm integral mai jos pentru conformitate), atestă şi confirmă clar că regele nu a fost şi nu poate fi acuzat nici de trădare, nici de obedienţă sau colaborare voluntară cu cele două regimuri extremiste(cel fascist, impus de Hitler cu forţa armelor şi cel comunist impus de sovietici prin ameninţarea armelor), domnul Ovidiu Pecican preferă să îşi pună încă o dată în pericol autoritatea, revenind cu un articol nou, în care vorbeşte foarte inventiv şi abstract despre „complicitatea formală, instituţională” a Regelui Mihai cu cele două regimuri criminale şi se îndoieşte de verosimilitatea faptului că „…regele ar fi pregătit restaurarea democrației românești prin înlăturarea lui Ion Antonescu de la cîrma efectivă a țării încă din 1942”.
Şi totuşi, această verosimilitate revendicată de istoric unora le pare uşor de demonstrat. E de ajuns să arunci o privire asupra evenimentelor ce se desfăşurau în zonele majore de conflict la sfârşitul anului 1941 şi pe parcursul anului 1942. După intrarea SUA în război de partea Aliaţilor, după oprirea ofensivei armatelor germane în faţa Moscovei, după debarcarea în Africa şi după cele două victorii aliate la El-Alamein, după eroica rezistenţă şi victorie a sovieticilor în bătăliile de la Stalingrad şi, mai ales după capturarea mareşalului von Paulus, punctul culminant al deteriorării masive a situaţiei militare a Axei, nemaivorbind de tragedia cauzată de pierderile enorme (300 000 de oameni hors de combats în doar câteva luni) suferite de armata română pe frontul de Est, existau suficiente semne că Germania va pierde războiul şi în toate ţările aliate ei, de la Ungaria, la Finlanda, România şi Italia încep să se coaguleze forţe democratice care încearcă să negocieze, în secret, cu Aliaţii, răsturnarea regimurilor fasciste şi încetarea conflictelor.
Cum, mai nou, nemulţumirea sau neliniştea istoricului provine din faptul că: „Mărturiile convergente ce susțin acest punct de vedere sînt cele ale unor partizani declarați ai regalității, astfel încît, pînă la cumularea altor probe care să le sprijine, provenind dinspre surse independente sau, de ce nu?, chiar ostile acestora, credibilitatea lor mai trebuie testată.”, nu îi rămâne altă soluţie decât aceea de a purcede singur la căutarea şi studierea surselor independente – să se afle acestea, oare, in arhivele serviciilor secrete britanice? – căci sursele ostile – ce se află, oare, în arhivele căror servicii secrete? – nu prea e sigur că vor accepta să ostoiască curiozitatea candidului nostru cercetător.
( „Nu sînt, probabil, suficiente argumente pentru a socoti părăsirea tronului de către regele Mihai I, la finalul anului 1947, drept un act de trădare naţională. Dar sînt destule pentru a eroiza această decizie?
Pe de altă parte, diferenţele între Antonescu şi Mihai I sînt flagrante, drept care nu li se poate imputa aceeaşi vină, nici aplica acelaşi tratament. În timp ce toate deciziile mareşalului au fost convergente cu viziunea lui antidemocrată, antisemită şi cu guvernarea de mînă forte, regele Mihai I, care a patronat – formal – această guvernare între 1940 şi 23 august 1944, a întors foaia după această ultimă dată, acţionînd indubitabil împotriva nazismului, eliberînd – alături de ruşi – ţara sa de militarismul şi extremismul german şi maghiar şi contribuind la precipitarea victoriei aliate în Al Doilea Război Mondial. De vreme ce înşişi învingătorii în conflagraţie au socotit mai potrivită recompensarea cu o decoraţie a regelui decît confiscarea averilor sale şi judecarea lui drept criminal de război, chestiunea poate fi socotită tranşată, iar confiscările menţionate de preşedintele Băsescu nu se impun şi nu par rezonabile.
În virtutea constatărilor de mai sus, ieşirea actualului preşedinte al ţării împotriva longevivului ex-suveran al României, miercuri, 22 iunie – data aniversării a 70 de ani de la intrarea României în războiul mondial secund, în 1941, cu intenţii de recuperare a cel puţin unuia dintre teritoriile pierdute (Basarabia), prin faimosul îndemn antonescian „Ordon, treceţi Prutul!“ –, nu are justificări istorice irefutabile şi s-ar putea să fie nu numai necurtenitoare, nici doar lipsită de o înţelegere adecvată a trecutului nostru, ci şi inoportună pentru prezentul nostru politic şi diplomatic »).
Dl Pecican scrie\”pretențiile PCR de participare la guvernare și, ulterior, cu sprijinul lui Stalin, chiar de preluare a conducerii țării nu au avut, cum s-a crezut, un caracter ilicit, ilegitim, cîtă vreme – cauționat sau nu de… americani – acest partid a fost invitat la organizarea politică a regimului de după Antonescu\” neglijeaza sa scrie ca aceasta cerere, de includere a partidului comunist intr-un viitor guvern, dupa armistitiu, a fost facuta la cererea sovieticilor.
Vede cineva pe Churchill, cumoscut anticomunist, si singurul interesat de Balcani, caci americanii aveau alte griji, impunand regelui un reprezentant al partidului comunist?