Învăţămîntul filozofic fără Foucault, Derrida sau Deleuze – o greşeală majoră
- 28-10-2011
- Nr. 598
-
Cezar GHEORGHE
- ÎN DEZBATERE
- 4 Comentarii
În spaţiul public românesc se dezbat cu adevărat puţine lucruri. În afară de cîteva pseudoteme care se repetă fără ca discuţiile să ajungă la o concluzie sau măcar la un nivel decent al dezbaterii, spaţiul public este foarte sărac în forme de dialog cu adevărat constructive. Trăim, aşa cum ne anunţa Guy Debord, în anii ’60, într-o societate a spectacolului, al cărei rău nu putea fi aproximat nici măcar de promotorul situaţionismului internaţional. Există o gamă extraordinar de restrînsă a temelor de dezbatere. Majoritatea este ocupată de interminabile discuţii cu „teme“ politice. Folosesc ghilimelele deoarece cuvîntul este aici un semnificant care pluteşte fără referent. Chiar şi o minte extraordinar de indulgentă trebuie să recunoască faptul că „mesajul“ cu care sîntem poluaţi în doze extraordinar de precise de toate posturile TV nu poate fi considerat rezultatul unui dialog cu o „temă“ reală. Discursurile sînt extraordinar de previzibile. E de ajuns să ştii cine este cel care vorbeşte (şi afiliaţia sa partinică sau instituţională) pentru a putea intui ce va spune acesta. Nici un om cu o inteligenţă medie (nu spun peste medie) nu va găsi nimic pozitiv sau constructiv în oferta „dezbaterilor“ televizate. Într-un asemenea spaţiu public, este foarte puţin probabil […]
Nu vreau sa aduc discutia la nivelul persoanelor (nici nu merita toata). Ma surprinde doar dezinvoltura cu care va pledati detasarea, date fiind raporturile dvs. cu OC (in numele careie se vede ca si vorbiti in postarea dvs.) si cu Facultatea de Filosofie. Chiar nu are rost sa intram in amanunte. Cei a caror judecata conteaza realmente stiu despre ce e vorba.
Cred ca faceti o confuzie intre ceea ce dumneavoastra presupuneti a fi „rafuiala“ revistei Observator cultural si mesajul propriului meu articol. Nu exista nici o rafuiala intre revista OC si Gabriel Liiceanu. Nici intre mine si Gabriel Liiceanu, pe care il respect pentru munca de traducere din Platon la editia Noica si pentru exegeza si traducerea lui Heidegger. Exista numai puncte de vedere si atat. Am facut si o sinteza a principalelor pozitii exprimate deja, un text care a avut minime interventii personale tocmai pentru a fi vizibile cat mai multe puncte de vedere. Eu nu cunosc deloc culisele Facultatii de Filosofie. Sunt doar un student care acum a ales un traseu postuniversitar legat de filosofie care spera ca aceasta sa isi imbunatateasca sansele de supravietuire la nivel universitar intr-un mod cat se poate de eficient.
Ma bucur ca ai spus aceste lucruri. Foarte adevarate. Ar mai fi multe altele de spus. Sa speram ca aceasta pseudo-dezbatere propusa de OC (in fond tot o rafuiala: C. Mihali contra A. Baumgarten, condeierii de la OC contra Liiceanu, ca de obicei) va aduce macar astfel de marturii care vor expune in toata nuditatea ce s-a intamplat la Facultatea de Filosofie din Bucuresti, dupa ”restauratia” de la mijlocul anilor ’90, patronata de decanul Adrian Miroiu (care a si sters-o dupa ce si-a indeplinit misiunea).
Si eu am terminat filosofia in Bucuresti si ma surprinde citarea printre profesorii remarcabili a unei figuri sterse si incoerente ca Ilie Parvu (care la cursul obligatoriu de „Ontologie” preda sec filosofia stiintei). Intr-un articol care mi se pare in general just. Cam toti cei citati pilduitor apartin insa acestei orientari amalgamate a – sa o denumim generic, pentru ca asa era perceputa atunci – filosofiei analitice / stiintei / of mind etc. (inclusiv ori in primul rand Mircea Flonta, altfel cu merite carturaresti) – orientare care la noi, prin reprezentanti, a ocupat pana in cea de-a doua parte a anilor ’90 majoritatea posturilor didactice si a functiilor de conducere din facultate, intr-un mod foarte exclusivist, evacuand masiv alte discipline si obiecte de studiu. Un exemplu: in 1991, numarul disciplinelor optionale era de cca 60, daca nu ma insel (ultima pe lista, alfabetic, se numea Sovietologie). Cativa ani mai tarziu ramasesera doar cateva, de numarat pe degetele de la o mana. Saracia si aerul vetust de azi din facultate li se datoreaza in cea mai mare masura acestor reprezentanti ai filosofiei analitice, filosofiei stiintei si partial si ai logicii. Politicii curiculare si de cadre, ca si presiunilor concrete si permanente pe care le-au exercitat constant. Cei care au studiat in acei ani stiu foarte bine despre ce vorbesc. Se adauga, sigur, observatia corecta a autorului despre „timingul” gandirii critice si indignate a lui Gabriel Liiceanu. In fond, o banala rafuiala de influenta, nici prima si nici ultima.