Apropieri?

După succesul fulminant şi, probabil, nescontat de autor, cu Amor intellectualis, Ion Vianu revine, în Apropieri, la o formulă aparent „cuminte“ şi „moale“ de construcţie a unui volum.   Amor intellectualis era o autobiografie moral-intelectuală ce desena, din aproape în aproape, profilul interior al autorului-personaj, în contextul terifiant al primilor ani de comunism românesc, dar şi în lumina atemporală a tinereţii fără fundal. Accentele erau puse acolo, în modul cel mai firesc, pe eu, iar centrul de greutate al cărţii se plasa la intersecţia eului cu experienţele formative. În Apropieri, autorul nu se mai ipostaziază ca personaj. El e un analist pur de opere, literare şi ştiinţifice, de filme „de artă“ (spaţiu tot mai restrîns şi, prin urmare, tot mai uşor de acoperit), de fragmente biblice, de extrase ale gîndirii unor Nietzsche şi Dostoievski, Freud şi Jung, Soljeniţîn şi Lena Constante, într-o diversificare uimitoare a subiectelor de reflecţie.   Volumul, cu un titlu bine găsit, se articulează din contribuţii anterioare, publicistice şi eseistice, de format variabil. Prima şi a doua secţiune grupează texte de mai mare întindere, organizate în jurul cîte unei teme şi redactate cu scrupulul notei de subsol. În secţiunea a doua, „Psihanalitice“, Ion Vianu se află la […]