Documentaristul, între carte și supraviețuitor

Reacție la articolul lui Andrei Muraru „Cartea și partea lui Florin Iepan“, apărut în Observator cultural, nr. 342, 10-16 noiembrie 2011 Articolul lui Andrei Muraru relatează gestul lui Florin Iepan, care a apărut – însoțit de singurul supraviețuitor al masacrului de la Odessa – în toiul unei dezbateri despre rolul monarhiei în România modernă (19 octombrie, la Jockey Club). Opiniile dlui Muraru merită, cred, cîteva reflecții în ce privește rolul documentaristului în raport cu istoria, cu martorii ei direcți și cu expertiza științifică.   Pe de o parte, spune Andrei Muraru, „există o etică a memoriei […] care îl obliga pe domnul Iepan să nu-l expună pe supraviețuitor“. Trec peste faptul că supraviețuitorul (care are și un nume: Mihail Zaslavski) nu a fost răpit de Iepan, ci a apărut de bunăvoie în mai multe ocazii publice. De multă vreme, istoria se scrie și prin aceste mărturii directe, personale. Mai toate documentarele istorice pe care le-am văzut sînt construite în jurul unor martori care se expun cu bună știință. Dl Muraru crede că această expunere riscă să redeschidă „rana sufletească“, de parcă rana aceasta nu se datorează – într-un fel – și indiferenței generale a opiniei publice față de o traumă […]