Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
„Răul“ politic în România: o observație ponerologică
- 16-12-2011
- Nr. 605
-
Doru POP
- Politic
- 4 Comentarii
Dacă cineva se îndoiește că la temelia Statului român curge un filon malign de injustiție socială, înseamnă că nu citește ziarele și nu se uită la știri. Asistăm neputincioși la virusarea instituțiilor Statului cu acest comportament malign. Am ajuns o țară în care legea se aplică selectiv, distribuirea resurselor se face pe criterii de clan, iar ocuparea locurilor în ierarhia socială nu are nici o legătură cu meritele persoanei. Dacă spun că „răul“ se află în fruntea Statului român, atunci trebuie să explic ce este acest „rău“ – respectiv, să răspund la întrebarea dacă putem să vorbim despre un rău macrosocial, unul care se bazează pe o psihopatie generalizată la nivelul politicienilor, sau despre un rău particular, care decurge dintr-o patologie a indivizilor. O explicație decurge din ceea ce spunea psihanalistul Wilhelm Reich, care afirma în celebra sa lucrare despre Psihologia de masă a fascismului (1970) că există legături profunde între represiunea sexuală și opresiunea politică, respectiv că, prin reprimare, cetățenii europeni și, de fapt, toți membrii civilizației occidentale au fost condiționați să urmeze necondiționat figuri autoritare, sadice, chiar criminale. Reich a susținut că nu există un organism social „fericit“ în absența unei conștiințe sexuale fericite. Urmînd această relație […]
Multumesc pentru observatie, este mai mult decat relevant faptul ca Reich a scris in timpul nazismului, dar am citat versiunea pe care am citit-o.
Massenpsychologie des Faschismus, celebra carte a lui Wilhelm Reich apare in 1933, nu in 1970, fiind interzisa de catre regimul nazist. Tocmai asta este interesant: e un diagnostic pus in Germania, intr-un moment de apogeu al puterii lui Hitler, nu ulterior. De altfel, Reich moare in 1957; autorul sugereaza ca ar fi o carte postuma, ceea ce nu este cazul.
Exista destula matiere a debattre in ceea ce propune articolul, insa caracterul transant al diagnosticului maladiei nationale are drept temei o etiologie discutabila, in cel mai bun caz, eronata/viciata, in mod cert, daca e sa fim exigenti. Am mai spus si in alta parte,cu toate ca nu ma aflu in miezul lucrurilor, mi se pare, totusi, evident ca, daca dupa mai bine de doua decenii de “democratie” si “libertate” clasa politica romaneasca se prezinta cum se prezinta, poate n-ar fi tocmai inoportun ca populatia (pentru ca e greu sa vorbim de popor) sa se intrebe de nu cumva un determinism „insidios” nu se va fi aflind lucrator intre ea si “alesii” ei. „Sociopatii politici” care „conduc” Romania ultimelor doua decenii n-au fost tocmai desantati in posturile lor din OZNuri; cu un spirit civic quasiinexistent (ba, uneori dind impresia ca acesta se manifesta cu valori sub zero, tinzind catre polul minus) populatia are exact clasa politica ce-i corespunde: o haita hrapareata, competenta doar la a prada , mulge, beli, jugula.
In tot cazul, inainte de a ne afunda in studiul de caz aplicat pe baze lobaczewskiene cam restrinse, poate n-ar fi o idee lipsita de interes aceea de a vedea maniere mai „teoretice” de apropiere de dinamica raului, in genere (a tout hasard, sa-i mentionez macar pe Jankelevitch si Ricoeur).
Eu am pomenit de o clasa politica „aleasa” (opintit, cum va fi fost) si mi se pare ciudat sa vad evocate trei exemple luate in considerare de Lobaczewski in contextul „selectiei negative” ce nu au nimic, dar nimic, a face cu virfurile unei clase politice alese de societate.
Matiere interessante, copie a reviser…
La iarmaroc se mai vînd încǎ multe cuvinte interesante,
înţelepciuni în greacǎ şi în latinǎ, proverbe în româneşte
Sǎrind nonşalant psihico-ştiinţific peste bǎltoace
uitǎm mult prea dezinvolt RINOCERII.
Totul depinde de cum învelim adevǎrul,
cu firicele şi panglici ne tragem singuri pe sfoarǎ.
« Oameni Politici », încǎ nu existǎ în România,
cei care sînt pe acolo i-am putea numi oricum altfel.
Ei n-au nici cea mai micǎ “meteahnǎ”, au doar dorinţa de a ajunge şi a fura ce se mai poate, eventual totul.
Ei sînt doar HIENELE tǎbǎrînd pe-un cadavru.
Nu, aici nu e vorba, de absolut nici o boalǎ, lucrurile sînt mult mai naturale şi în realitate cu mult mai simple şi mai concrete.
N-are sens sǎ ne mai ascundem dupǎ tot felul de teorii şi cuvinte.
Toţi oamenii poartǎ-în ei într-un fel sau în altul sentimentul frustrǎrii, dacǎ toţi ar fura şi ar omorî ca sǎ-şi potoleascǎ durerea, am trǎi cu siguranţǎ infernul.
Omul este ceea ce este, iar cînd iese brusc la luminǎ dupǎ o jumǎtate de secol de întuneric, orbit bîjbîind dǎrîmǎ orice distrugînd în jur totul.
Ceea ce ni se-ntîmplǎ e doar trauma, o dramǎ, o sclerozǎ în placa fiinţei.
Ceea ce ne-a fǎcut sǎ ajungem aici este BOALA, Incurabilǎ Boalǎ, Otrava.
Ca orice molimǎ criminalǎ ea ar trebui eradicatǎ cît se mai poate, dar mai existǎ încǎ unii care cautǎ explicaţii, propunînd tratamente.
Cei mai mulţi scriu bine, cǎrţi interesante savante, reuşind tratate diverse.
Ar trebui sǎ fim un pic mai atenţi şi sǎ nu ne mai lǎsǎm purtaţi atît de uşor de
slogane, definiţii, teorii, teoreme şi alte multe diferite cuvinte interesante.
“Rǎul social” are un nume atît de clar, evident şi concret, stabilit ştiinţific, recunoscut istoric şi filozofic, oare de ce şi azi ne mai este fricǎ sǎ-l numim cu adevǎrata lui denumire de iluzie eternǎ, de cacialmaua cea mai feroce,
de opiumul intelectualilor fǎrǎ minte, de crima cea mai abominabilǎ a întregii omenirii încǎ nerecunoscutǎ-oficial pentru a fi judecatǎ, rǎmasǎ astfel nepedepsitǎ şi încǎ horcǎind pestilenţial vie printre noi împroşcînd otrǎvuri, miasme şi iluzii cancerigene, liberǎ şi atrǎgǎtoare precum o bestie-superbǎ.
Sǎ lǎsǎm “PONEII” sǎ zburde liberi pe pajişti şi lucizi sǎ ne apropiem de-adevǎruri.