O zi teribilă

­ În martie 1968, Mircea Eliade notează în Jurnal că îl bate gîndul să scrie un comentariu critic pe marginea cîtorva articole despre nuvela La ţigănci, apărută cu şase ani în urmă la Madrid şi republicată de puţin timp la Bucureşti. Motivul: „Am impresia că nu s-a înţeles lucrul esenţial: povestirea aceasta nu «simbolizează» nimic, adică nu transformă realitatea imediată printr-un cifru“. Deşi anumite trimiteri mitologice par absolut evidente (exegeţii se vor întrece, spre exemplu, în a asimila tinerele femei cu Parcele, interpretînd totodată apariţia bătrînei ca epifanie feminină a Cerberului ori a lui Charon), autorul ţine să precizeze că La ţigănci fundează înainte de toate o lume paralelă, cu regulile ei, „un Univers independent de geografia şi sociologia Bucureştiului de prin anii 1930-1940. Nu trebuie căutat la ce se referă, în realitatea care ne este accesibilă nouă, diferitele episoade, nici ce reprezintă cutare sau cutare personaj. […] Pătrunzînd în acest Univers, învăţînd să-l cunoşti, savurîndu-l – ţi se revelează ceva.“ Spre deosebire de Poe sau Borges, Eliade pune literatura fantastică sub semnul gîndirii mistice, singura capabilă să fabrice, din (mai) nimic, „universuri paralele lumii de toate zilele“. Disimulat pe harta Bucureştiului, locul numit La ţigănci îi oferă profesorului Gavrilescu […]